Pentru mine, Clubul de jurnalism nu este doar o activitate în cadrul liceului. Este, într-un fel, un prim pas spre ceea ce mi-ar plăcea să fac în viitor. Îmi doresc să devin jurnalistă, iar dacă ar fi să aleg un domeniu, cel mai mult mă atrage jurnalismul sportiv. Mi-ar plăcea chiar să ajung, într-o zi, comentator al unor meciuri de fotbal.
Clubul de jurnalism mi s-a părut interesant încă de la început. Este și un loc serios, pentru că atunci când scrii un articol trebuie să fii atent la ceea ce transmiți, dar cred că cel mai important este să îți placă ceea ce faci. La club scriem articole, realizăm interviuri și pregătim materiale pentru revista liceului. Pentru mine, toate acestea sunt o ocazie de a mă apropia puțin de lumea jurnalismului pe care o urmăresc cu atât de mult interes. Cel mai mult îmi place să scriu articole. Atunci când încep un articol, îmi doresc să iasă cât mai bine și, dacă se poate, să semene cu ceea ce citesc sau aud în jurnalismul sportiv de la televizor. Îmi place să mă gândesc la felul în care este construit un material și la modul în care informația poate fi transmisă astfel încât să fie interesantă pentru cel care o citește.
Unul dintre articolele care mi-au plăcut cel mai mult a fost un rezumat al meciului dintre CFR Cluj și FCSB. A fost probabil unul dintre momentele în care mi-am dat seama cât de mult îmi place această parte a jurnalismului. Aveam meciul deschis pe laptop, puneam pauză, analizam ce se întâmplase și apoi încercam să transform totul într-un articol. L-am scris cu cel mai mare drag. Și, poate puțin amuzant, în timp ce îl reciteam, nu mă gândeam doar la articolul pe care îl aveam în față. Îmi imaginam cum, într-o zi, voi fi îmbrăcată la costum, cu o tabletă sau un dosar în mână, prezentând o știre sportivă la televizor. Poate că acum este doar un vis, dar este un vis pe care mi-ar plăcea să îl transform în realitate.
La începutul activității de la club am avut emoții, pentru că nu știam exact cum va decurge totul. Cu timpul, însă, am descoperit că îmi place foarte mult ceea ce fac. Pentru mine, să fiu jurnalistă a liceului înseamnă să fiu, într-un fel, un „jurnalist junior” înainte de a ajunge, poate, jurnalistul de televiziune pe care mi-l imaginez astăzi.
Nu mă atrage neapărat acel tip de jurnalism în care trebuie să afli permanent totul despre viața oamenilor și să cauți detalii care țin de viața lor personală. Cred că fiecare om are dreptul la viața lui. În schimb, mă atrage jurnalismul care vorbește despre lucruri pe care oamenii le pot descoperi și aprecia: o atracție turistică, un monument, o activitate, un spectacol sau, bineînțeles, un meci de fotbal.
Sportul este domeniul care mă pasionează cel mai mult. Îmi place să urmăresc știrile sportive, analizele de după meciuri, interviurile cu jucătorii și comentariile din timpul partidelor. Îmi place felul în care un comentator poate transmite emoția unei faze prin vocea lui și poate face un meci să pară și mai interesant pentru cei care îl urmăresc. Nu știu unde mă va duce acest drum și nici dacă într-o zi voi ajunge exact acolo unde îmi imaginez acum. Știu însă că îmi place jurnalismul și că vreau să continui să învăț. Clubul de jurnalism este pentru mine un început, un loc în care pot să scriu, să încerc și să văd dacă visul pe care îl am poate deveni realitate.
Iar dacă într-o zi voi ajunge să prezint sau să comentez un meci la televizor, probabil că îmi voi aminti de momentul în care stăteam la laptop, puneam pe pauză CFR Cluj – FCSB și încercam să transform ceea ce vedeam pe teren într-un articol.
Ana BEZIM
Clasa a XI-a A
Liceul „Mihail Sadoveanu”, Borca, Neamț

Ne construim vocea, cu fiecare cuvânt
Pentru mine, Clubul de Jurnalism nu este doar o activitate în plus sau un loc în care primim teme de făcut. Este un spațiu în care învățăm să privim lucrurile diferit, să ne exprimăm ideile și să descoperim cât de multă putere pot avea cuvintele.
Doamna Iolanda este cea care ne propune temele și ne îndrumă, iar noi avem libertatea de a le transforma în propriile noastre articole. Fiecare primește o idee, dar rezultatul este diferit de la un jurnalist la altul, pentru că fiecare dintre noi are propriul mod de a vedea și de a povesti lumea. Uneori pornim de la o temă simplă și ajungem să descoperim în ea lucruri la care nu ne-am fi gândit.
Pentru mine, faptul că sunt jurnalistă în revista liceului înseamnă foarte mult. Îmi place să scriu, să-mi pun gândurile în ordine și să găsesc cuvintele potrivite pentru a transmite o idee. Atunci când un articol pe care l-am scris ajunge să fie citit de alții, simt că o mică parte din mine ajunge la ei prin intermediul cuvintelor.
Clubul ne învață și că jurnalismul nu înseamnă doar talent la scris. Înseamnă seriozitate, responsabilitate, atenție, creativitate și, mai ales, dorința de a transmite ceva care merită să fie auzit.
Iar poate cel mai frumos lucru este că nu primim doar teme și nu scriem doar articole. Construim, puțin câte puțin, o voce a noastră. O voce care poate rămâne în paginile revistei și după ce anii de liceu vor deveni amintiri.
Ana-Maria MAXIM, clasa a XI-a C, LMS Borca
Jurnalismul, un ,,da” spus în liceu
Trebuie să fiu sinceră că tot sau aproape ceea ce am făcut din liceu până acum, a început sau finalizat cu un gram de teamă. Da, a fost vorba de curaj, dar nesiguranța a fost și ea prezentă. Acest lucru s-a aplicat și în momentul când am spus că vreau să parcurg cursurile de jurnalism, predate de către doamna Iolanda. Sinceră să fiu, nu știam că acel ,,da”, spus atunci timid, dar în același timp curios, din clasa a IX-a, peste ani, mă va aduce aici.
Jurnalismul mi-a adus multe. În liceu, mi-a oferit, pentru o vreme, o direcție și chiar a avut un rol în alegerea facultății pe care aveam să o urmez. Totuși, mi-am ales un domeniu conex, al comunicării și al relațiilor publice, în cadrul căruia m-am intersectat și încă o fac cu mass-media. Țin minte, în primul an, am avut un curs unde se enumerau specii jurnalistice, iar mulți termeni îmi erau cunoscuți. Știam ce este o ,,tabletă”, un ,,editorial”, chiar și un ,,șapou” și mai mult, știam și cum se redactează, în comparație cu ai mei colegi. Am avut de realizat chiar și un interviu, iar persoana pe care am ales-o a fost doamna Iolanda. Acesta a fost unul dintre momentele, când mi-am mulțumit mie că am spus acel ,,da”. În plus, mi-am îmbunătățit o serie de aptitudini, scrisul, tehnoredactarea, atenția pentru detalii și gândirea critică, care sunt prezente și în contextul academic.
Pe lângă aspectele profesionale, mă uit cât de mult cât am crescut și pe plan personal, mai ales la capitolul încredere și stimă de sine. Publicarea articolelor și simplul fapt că îmi vedeam numele scris undeva, să fiu sinceră, reprezenta un motiv atât de mare de bucurie, nu doar pentru mine, dar și pentru familia mea. Trebuie să menționez, că mi-a oferit și ceva palpabil, un punct de plecare. Am avut ce să menționez în CV, ce să arăt atunci când mi s-a cerut să vorbesc despre experiența mea și, mai ales, ceva care să mă recomande concret. Experiența aceasta m-a ajutat și atunci când am început să mă implic în programe de voluntariat. Am avut mai mult curaj să mă înscriu, în primul rând, să spun ce pot face și să accept situații în care trebuia să învăț din mers, căci așa a fost și cu scrisul jurnalistic. La început mi-a fost greu, dar cu timpul a devenit o pasiune. Scrierea unor articole, ca cel de față, reprezintă de cele mai multe ori ,,o gură de aer” printre toate activitățile mele cotidiene.
Trebuie să recunosc că la început aș fi vrut să renunț, și-au făcut loc și astfel de gânduri. Totuși, dacă aș fi făcut-o aș fi regretat mult, căci pentru mine jurnalismul nu mai e de mult o pasiune, ci o extensie a personalității mele, o caracteristică principală care știu că va face mult timp parte din mine.
Diana Cotrigășanu – studentă la Comunicare și Relații Publice, Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice, în cadrul Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
Cuvinte care rămân
Scrisul a fost mereu modalitatea mea preferată de a mă exprima, deoarece îmi este mai ușor să las gândurile, ceea ce simt și felul în care văd lumea sub forma unor litere pe o coală de hârtie. Scrisul te face să reflectezi la ceea ce vrei să transmiți, iar uneori nu poți să spui unele lucruri cu voce tare, dar le poți așeza pe o pagină.
Îmi place să pun în cuvinte lucruri pe care poate nu aș ști cum să le spun altfel. Uneori scriu despre ceea ce simt, alteori despre ceea ce observ în jurul meu, iar alteori pur și simplu pentru că am o idee pe care vreau să o transform în ceva. Pentru mine, fiecare text pornește de undeva din interior și ajunge, prin cuvinte, pe o foaie. Cred că scrisul este una dintre puținele urme pe care le putem lăsa în urmă, felul prin care, chiar și atunci când nu mai suntem, o parte din noi continuă să trăiască în amintirea celor care ne-au citit.
Clubul de jurnalism de la Liceul Borca, coordonat de biblitecara Iolanda Lupescu, mi-a dat ocazia să fac lucrul acesta într-un mod diferit: să scriu nu doar pentru mine, ci și pentru ceilalți, să îmi exprim ideile și să văd că ceea ce am scris poate fi citit și de alți oameni.
Pentru mine, clubul este un loc în care scrisul capătă un alt sens. Nu mai rămâne doar între mine și foaia de hârtie, ci devine o formă de a comunica, de a împărtăși și de a lăsa ceva în urma mea. Iar poate că, într-o zi, dintre toate lucrurile pe care le voi face, cuvintele pe care le-am scris vor fi cele care vor rămâne cel mai mult.

Diana-Rebeca CARAZĂ
Liceul „Mihail Sadoveanu”,
Borca
clasa a X-a C

