Uneori, o poveste începe cu o imagine. Alteori, cu un om, cu o amintire sau cu o întrebare care nu-ți mai dă pace. Pentru regizoarea Violeta Gorgos, cinematografia pare să fi devenit locul în care toate acestea se întâlnesc: muzica, literatura, imaginea, memoria și, mai ales, oamenii.
Născută în Fundurii Vechi, raionul Glodeni, Republica Moldova, Violeta Gorgos a avut încă din copilărie o relație puternică cu arta. A studiat pianul timp de nouă ani, a urmat Facultatea de Filologie, apoi Facultatea de Regie Film și TV la Chișinău, construindu-și un parcurs în care cuvântul, sunetul și imaginea s-au completat firesc. Și-a început activitatea în televiziune, iar de-a lungul anilor a realizat emisiuni, filme documentare și producții cinematografice, multe dintre ele având în centru oameni, destine și fragmente de memorie care merită păstrate.
A lucrat în Republica Moldova, iar de peste douăzeci de ani în România, la TVR Iași. Dincolo de producțiile specifice televiziunii, a realizat filme documentare destinate marelui ecran, videoclipuri pentru mediul online și un scurtmetraj, cu care și-a început creația de ficțiune. În 2025 a făcut un pas important în carieră, odată cu lansarea filmului artistic de lungmetraj „Mario, Maria, Marinel”, o poveste despre familie, migrație, maternitate și alegeri.
Dincolo de premii, festivaluri și camere de filmat, însă, există un om care privește lumea cu atenție și care caută, în viețile celorlalți, acele povești care nu trebuie lăsate să se piardă.
Am vrut să aflăm cine este Violeta Gorgos dincolo de toate acestea, ce a format-o ca artist și ce înseamnă, după mai bine de trei decenii de activitate, să spui povestea unui om, a mai multor oameni, prin imagine.
„Filmul începe atunci când întâlnești o poveste care nu-ți mai dă pace”
Unii dintre cititorii noștri vă descoperă acum. Pentru ei, cine este omul din spatele regizorului? Cum v-ați prezenta dincolo de filme și de profesie?
Un om cu picioarele pe pământ, cu rădăcini adevărate, care nu mă lasă să mă frâng ușor, cu drag de oameni, cu respect pentru valorile creștine, cu o dorință nepotolită de a vedea și a cunoaște și (încă) cu multe proiecte de făcut.
V-ați născut în Fundurii Vechi, în Republica Moldova. Ce a rămas în dumneavoastră din locul copilăriei? Mai există astăzi imagini, miresme, oameni sau întâmplări de atunci care vă însoțesc?
Eu nu am plecat cu adevărat niciodată de acolo. Acolo au crescut copiii mei, chiar dacă s-au născut la Chișinău, iar azi, când revin de prin lume, de pe unde sunt, Fundurii Vechi, aflat la 20 de kilometri de orașul Bălți, e un reper fix și pentru ei. Slavă Domnului, mai trăiește tata, revin acasă mereu, am obligații, am lucruri de făcut. Mă întâlnesc cu oamenii locului, vorbesc la telefon cu vecinii. Am, ca pe o icoană, imaginea cu mama, tata și cei patru copii în jurul mesei. Parfumul și gustul mustului proaspăt din strugurii zdrobiți în cadă nu-l pot regăsi nicăieri, căci probabil era dat și de soiurile de viță-de-vie pe care le cultiva bunicul. Iar oamenii și întâmplările din satul meu mă tot însoțesc prin viață. Și mă simt o norocoasă că m-am născut la țară, că am putut alerga prin ploaie desculță, că am mers cu vacile la cireadă, că am dormit în fân… că m-am bucurat de lucruri care acum, din păcate, devin „ireale”.
Am aflat că ați fost pasionată de pictură, dar ați ajuns să studiați muzica și ați cântat la pian timp de nouă ani. Ce fel de copil era Violeta? Și cât din acel copil mai există astăzi în regizoarea care sunteți?
Am fost un copil rebel. Nu mi-a plăcut titulatura de „pui de profesor”, părinții find profesori; mă împrieteneam cu răii satului ca să demonstrez că sunt altfel. Deși învățam bine la școală, părinților mei nu le-a fost ușor cu mine. Eu sunt cea mai mare dintre cei patru și eu, o fată, am fost mai obraznică decât cei trei frați împreună. Nu e un titlu de laudă, dar așa a fost. Cred că a mai rămas ceva din răzvrătirea de atunci și asta nu e tocmai de bine. Dar cel mai important lucru care a rămas este atașamentul dintre frați. Noi încă suntem copiii de altădată și ne raportăm unii la alții cu mare afecțiune. Poate și pentru că l-am pierdut pe Viorel, unul dintre cei trei frați ai mei, când el avea doar 18 ani, iar asta ne-a făcut să ne susținem necondiționat mereu.
Privind retrospectiv, credeți că pictura, muzica și literatura au fost, fără să vă dați seama atunci, primele dumneavoastră lecții de cinematografie?
Au venit pe rând. Pictura a fost prima și, deși aș fi vrut să fac asta la Arte Aplicate, părinții m-au dat la școala de muzică. Nu mi-a plăcut să studiez zilnic câte două ore la pian, dar azi știu că asta mi-a prins bine. La liceul de arte am cunoscut mulți oameni interesanți și am prins drag de muzică în tot sensul cuvântului. Ascult de la muzica rapsozilor autentici până la experimente de jazz și știu să mă bucur de asta. Și mai cred că muzica este cea mai subtilă și mai plină de sens dintre toate artele. Literatura a venit de la sine, cumva. M-am născut într-o casă plină cu cărți, cu o bibliotecă mare, cu părinți care, după ce terminau treaba în gospodărie, ca niște țărani, reveneau mereu la lecturile lor interminabile. Mama era profesoară de limba și literatura moldovenească, așa se preda în copilăria mea, dar acasă ne citea din Coșbuc, din Arghezi, din Bacovia.
Ați studiat filologia, apoi regia de film și televiziune. Cum s-au întâlnit aceste două lumi, cuvântul și imaginea, în dumneavoastră?
Când s-a destrămat Uniunea Sovietică și la televiziune se punea problema că ar avea nevoie de oameni care știu muzică, dar vorbesc și limba română, situația mea mă favoriza. Doar că, angajându-mă acolo, mi-am dat seama că televiziunea înseamnă imagine. Și că ceea ce vedem este la fel de important sau poate chiar mai important, aici, decât ceea ce spunem. Și a început să mă preocupe domeniul acesta. Am experimentat foarte mult filmând videoclipuri. Am avut noroc de colegii mei operatori și editori de imagine, care se lăsau contaminați de pasiunea mea…
Când ați simțit pentru prima dată că regia nu mai este doar o pasiune, ci drumul pe care vreți să mergeți?
Eu eram pe drumul acesta, dar am putut să-mi definesc parcursul când, la Chișinău, s-a deschis Facultatea de Regie Film și TV. Am fost prima generație și, din păcate, nu toți colegii mei au reușit să rămână în domeniu.
Cum era tânăra Violeta la începutul acestui drum? Ce visa atunci și cât de aproape este femeia de astăzi de acel vis?
Eu cred că nu sunt prea departe de cum eram. Aveam proiectele pe masă, aveam planuri pe care urma să le îndeplinesc și astăzi tot așa sunt. Doar că acum mai am în spate și realizări…
Cum a fost primul contact cu Televiziunea Națională de la Chișinău, unde ați lucrat?
Da. Asta nu se uită niciodată. Și nu este o amintire plăcută… Eu am fost angajată ca redactor și trebuia să-mi prezint singură emisiunea. Mi-am făcut un text sofisticat, l-am învățat pe dinafară, m-am îmbrăcat în cele mai frumoase haine pe care le aveam, mi-am pus pantofi cu tocuri și, în cameră, nu se vedea decât că-mi caut cuvintele din text, că hainele nu-mi sunt comode, că fac un efort să stau pe tocuri și că, de fapt, eram într-un mare chin. Slavă Domnului că, în scurt timp, am înțeles că în fața camerei trebuie să fii tu, cât mai adevărat și cât mai autentic.
Ce ați învățat în această perioadă de televiziune despre oameni, despre ritmul unei producții și despre responsabilitatea celui care spune o poveste?
În televiziune, un om de unul singur nu poate produce nimic. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să le propui oamenilor cu care lucrezi idei de care să se prindă, să-i faci părtași la subiectul tău, să faceți împreună, astfel încât procesul să fie o bucurie a tuturor. Și abia de aici vine calitatea producțiilor.
Ați început activitatea într-o perioadă de mari transformări în Republica Moldova. Cât de mult a influențat acestea temele și poveștile pe care ați ales să le spuneți?
Am avut o mare libertate de creație. Tehnic nu eram tocmai dotați, dar aveam un orizont deschis, aveam oameni dezinteresați, care nu te întrebau de onorarii, ci cum să facem mai bine. În acest sens, cred că pentru activitatea mea din televiziune a fost o perioadă foarte bună. Și azi țin legătura cu colegii de atunci și ne amintim cu drag de acele vremuri. Altceva este că eu, ca regizor de film, nu am apucat să fac prea mult după absolvirea facultății, pentru că Moldova-Film se desființase, iar alte studiouri cinematografice încă nu apăruseră. Abia când au revenit primii absolvenți de UNATC la Chișinău și au lansat primul studio privat, mi-am pus problema să fac și filme. Doar că la privat e altfel. Mai întâi faci proiecte comerciale și, din bănuții câștigați, îți permiți să filmezi și poveștile tale. Și așa am pornit.
La un moment dat, drumul profesional v-a adus la Iași. Ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea cu acest oraș și cu lumea culturală de aici?
Vizitasem Iașul și înainte de a veni aici. Aveam rude la Iași și mai veneam pe la ele din când în când. Și o parte dintre colegii de la TVR Iași îmi erau cunoscuți din festivaluri de film și de televiziune, din proiecte comune. Am fost și invitata unor emisiuni înainte de a mă angaja. Dar venirea mea la Iași, cu casă, masă, copii și responsabilități părintești, a fost o mare provocare. Dar, slavă Domnului, am reușit să fac față. Cât privește lumea culturală de aici… e un pic altfel decât la Chișinău. Aici cultura e foarte segmentată. Lumea artistică e cumva nișată. Scriitorii se întâlnesc cu alți scriitori, muzicienii merg la spectacolele altor muzicieni, artiștii plastici își vizitează unii altora expozițiile. Și eu, deși la Chișinău lucrasem la departamentul Muzică, la Iași m-am regăsit în lumea artiștilor plastici. Și le sunt recunoscătoare că mi-au lăsat deschise ușile atelierelor, că m-au invitat să-mi arate ce au pe simeze, că mi-au telefonat să-mi spună că le-a plăcut felul în care m-am uitat la o lucrare de-a lor.
Există un om întâlnit de la începutul carierei căruia îi datorați poate o lecție importantă despre această profesie, de om al filmului?
Există, în primul rând, un operator care m-a luat în serios atunci când eu veneam cu propuneri atipice pentru un program de televiziune. Valeriu Galețchi, care, din păcate, a emigrat în Canada și acolo nu mai este în domeniu, a fost cel care a materializat vizual ideile mele. (Ce dor mi se face de acele vremuri!) Apoi, profesorul meu de regie, Vlad Druc, care a stat cu ochii pe producțiile mele și după ce am plecat din țară. E unul dintre primii mei spectatori și astăzi. Și mai am un reper: Kira Muratova. O regizoare născută în România, care a făcut facultatea la Moscova și a lucrat toată viața la Odessa Film. Din păcate, nu mai este printre noi. Dar ultimul film l-a lansat la vârsta de 83 de ani. Îi cunosc toate producțiile, o admir în continuare și rămâne pentru mine un etalon de femeie-regizor.
Cum apare, de fapt, un film pentru dumneavoastră? Pornește de la o imagine, de la un om, de la o întrebare sau de la o poveste pe care nu reușiți să o uitați?
Eu mă aprind foarte repede. Mereu găsesc elemente din care se poate face un film. Din păcate, un film înseamnă producție și producția înseamnă bani. Și, ca să obții acești bani, trebuie să fii convingător și să-ți prezinți ideile astfel încât ele să ajungă să fie filme. Îmi amintesc că, odată, am fost la o filmare cu cineva care filma ceva despre satul Oituz și, printre altele, a filmat și la repetiția corului din sat. Și atunci am aflat că acel cor exista de 100 de ani și că oamenii s-au născut știindu-i pe părinții lor mergând la cor, au venit ei toată viața aici și acum își admiră nepoții. Și mi s-a părut extraordinar acest fenomen. Am mers la televiziune, am povestit ce vreau să fac și cum vreau să filmez, iar directorul de atunci, Vasile Arhire, a susținut demersul meu. Am mers o echipă de patru oameni și am stat două săptămâni printre coriștii de la Oituz. Filmul se numește „Născut, nu făcut” și a fost proiectat la mai multe festivaluri.
Filmele dumneavoastră pornesc adesea de la oameni reali și destine puternice. Cum câștigați încrederea unui om care acceptă să vă lase să intrați în viața lui?
Nu reușesc mereu. De exemplu, am vrut să fac un documentar despre Kira Muratova, despre care tocmai v-am povestit. Și dumneaei nu a acceptat. A zis că e încântată de idee, îmi este recunoscătoare, dar să-l fac post-mortem, că nu-mi strică ea filmul cu fața asta a ei de babă… I-am respectat alegerea, doar că azi, cu războiul din Ucraina, nu prea mai am cum să-l fac. Dar, în general, atunci când te uiți cu drag și admirație la un om, el simte și devine părtaș…
Cât de dificil este să păstrați autenticitatea unui personaj real atunci când îl transformați într-un personaj cinematografic?
Nu știu. Nu-mi pun așa problema. Eu fac un film despre un om așa cum îl văd eu, cum îl percep eu. Pentru mine este mai important să nu trișez eu, să nu exagerez, să nu-l „fac frumos și deștept”, ci să păstrez cât mai mult din ceea ce am simțit că are omul atunci când m-am oprit la povestea lui.
Există situații în care realitatea v-a schimbat complet planul inițial al unui film?
Am un film care e 80% filmat și nu-l pot duce la final pentru că fiica protagonistului (care între timp a decedat) nu vede lucrurile așa cum le prezint eu. Și, ca să nu-mi trădez viziunea, dar și din respect pentru ea, sunt nevoită să renunț la proiect.
Multe dintre proiectele dumneavoastră vorbesc despre oameni, memorie și identitate. De ce simțiți nevoia de a păstra aceste povești?
Ca să exiști ca personalitate, trebuie să știi foarte bine cu ce (cu cine) te identifici. Iar ca să pătrunzi în adevărata ta identitate, ai nevoie să apelezi la memoria ta, a înaintașilor, la acte, la arhive, la orice îți dă un indiciu.
Credeți că un film poate salva de la uitare un destin pe care istoria sau timpul l-ar putea pierde?
Sunt sigură. Acest lucru l-a urmărit proiectul „Expedițiile memoriei”, care era conceput ca o călătorie pe urmele deportaților români din Siberia și Kazahstan. Am fost acolo de cinci ori și am realizat 13 episoade. Am găsit povești de viață, am găsit cimitire ale deportaților pierdute în taiga, am găsit descendenți rămași acolo pentru totdeauna. După proiecțiile filmelor, am avut spectatori din România care și-au regăsit rudele deportate în Siberia. Doar că aceste filme ar trebui mereu redifuzate.
Există personaje pe care le-ați întâlnit în timpul filmărilor și care au continuat să vă ,,însoțească” mult după ce camerele s-au oprit?
Port cu mine poveștile tuturor personajelor filmate. Am preluat de la fiecare câte ceva. Mă simt mai bogată, mai înțeleaptă, cu mai multe percepții asupra vieții, mai liberă și mai tolerantă.
Dar povestea lungmetrajul de ficțiune „Mario, Maria, Marinel” cum s-a născut?
Făcusem acum 25 de ani un proiect despre femeile traficate. Și povestea unei femei mi-a rămas în memorie. Scenariul inițial era despre o mamă plecată, care se îndrăgostește de un străin, dar care, de dragul copilului ei de acasă, nu-și permite să dea frâu liber acestei pasiuni. Doar că, producția fiind foarte costisitoare, am inversat cumva lucrurile și am adus un străin în satul ei.
„Mario, Maria, Marinel” vorbește despre familie, migrație, maternitate și alegeri. De ce ați simțit că această poveste trebuie spusă?
E povestea unei femei. Femeile-mame au, de obicei, tendința de a pune copilul pe primul loc, fac tot felul de concesii, de compromisuri pentru a-și ocroti odorul. Și, din păcate, adeseori uită de ele. Își reprimă sentimentele, își anulează șansele, își trăiesc viața cum trebuie și nu cum vor.
Ce ați căutat la actori, oamenii care urmau să dea viață personajelor?
Cred că, pe lângă echipa de filmare, care a funcționat ca o singură inimă pulsând viață în acest film, am avut mare noroc de actori. Dar, pentru că noi am rescris scenariul înainte de filmare, atunci când scriam, eu știam ce distribuție voi avea. Diana Decuseară-Onică de la Chișinău este femeia care simte enorm. A făcut rolul Mariei excepțional. Ea a venit și cu Gabriel, copilul care a jucat rolul lui Marinel. Iar pentru rolul lui Mario l-am rugat pe Leo Rudenco să vină special din Elveția și îi sunt foarte recunoscătoare pentru acest gest.
În distribuție se află și renumita soprană Valentina Naforniță, originară și ea din Republica Moldova. Cum ați ajuns la această alegere și ce ați descoperit lucrând împreună?
În poveste, Mario este soțul unei soprane internaționale, care era o prietenă de altădată a Mariei. Construind acest rol, am tot făcut trimitere la experiența de viață a Valentinei Nafornița. Când i-am spus producătorului că aș vrea să o invităm pe Valentina, el mi-a zis că asta ne-ar costa tot bugetul filmului. Dar eu i-am scris totuși și ea ne-a cerut doar să-i achităm costul avionului. A fost cât se poate de cooperantă, s-a implicat în tot procesul de filmare, dar și în spatele camerei a făcut astfel încât oamenii să se simtă relaxați în prezența ei. Râvnita primadonă a operei din Viena s-a dovedit a fi o fată cu adevărate valori umane, cu respect pentru lumea satului și cu drag de oameni. Partea frumoasă este că, în film, ea joacă rolul soției unui dirijor, iar ulterior chiar s-a căsătorit cu un dirijor.
Ce ați simțit în momentul în care „Mario, Maria, Marinel” a ieșit din „mâinile” dumneavoastră și a devenit filmul publicului?
Am simțit diferit. Pe de o parte, m-am bucurat și mă bucur în continuare că oamenii care vin la cinema pleacă acasă cu povestea filmului, că toți cei care au scris comentarii au zis doar de bine, că a avut succes la niște festivaluri, că a luat un premiu mare în Canada. Dar, pe de altă parte, nu am găsit un distribuitor care să se ocupe de el, nu a fost proiectat în cinematografele din România decât în contextul unor evenimente speciale și va rămâne un film bun, nevăzut de foarte multă lume.
Ce calitate apreciați cel mai mult la un om cu care lucrați?
Atașamentul pentru proiect. Să creadă în el la fel ca mine, să vrea să iasă bine, să depună toate eforturile și să rămână fidel până la capăt. Iar la filmul acesta echipa a lucrat practic fără bani și implicarea lor este cu atât mai valoroasă. Am filmat în gospodăria copilăriei noastre, la Fundurii Vechi, iar echipa a fost constituită din producătorul Virgiliu Mărgineanu, care mi-e frate, directorul de imagine Radu Gorgos, care e fiul meu cel mare, compozitorul Florin Gorgos, care este băiatul meu cel mic, iar fetele lui Virgiliu, Elena și Ioana, au cumulat celelalte funcții de pe platoul de filmare. Da, e un film făcut în familie, dar noi nu ne-am tolerat, în acest sens, unul pe altul, ci, din contră, am fost cât se poate de exigenți și principiali. Pentru că, dincolo de procesul de producție, un film se face din energia tuturor celor implicați. Și noi am reușit să construim acest câmp energetic, iar asta se vede pe ecran.
Există momente în care un regizor trebuie să renunțe la ceva în care a crezut foarte mult pentru ca filmul să devină mai bun?
Da. La filmul „Mario, Maria, Marinel – MMM” am renunțat la scenariul inițial, am reconstruit totul astfel încât să ne încadrăm în buget, dar asta nu a diminuat deloc emoția filmului. La Festivalul Filmului European de la Viena, când am povestit această situație, directoarea CNC din Slovenia a zis că e mai bine că filmul a avut soarta asta, altfel ar fi ieșit altceva.
După atâția ani de profesie, ce vă mai poate surprinde în timpul unei filmări?
Orice. De fiecare dată o iei de la capăt. Nu există „știu tot, pot, îmi iese”. E important să fii mereu căutător, să ai întrebări, să rămâi curios. Să nu te blazezi.
Ce i-ați spune unui adolescent care iubește filmul, fotografia, literatura sau teatrul și visează să transforme această pasiune într-o profesie?
Că nu-i ușor, că nu-ți asigură un venit decent, că mereu ești pe muchie de cuțit, dar, dacă vrei cu adevărat, poți renunța la cele materiale și te poți bucura de trăiri al naibii de speciale.
Pentru un tânăr care vrea să devină regizor, ce este mai important: talentul, cultura, imaginația, disciplina sau curajul?
Toate laolaltă. Le accesezi de la caz la caz. Dar mai e de adăugat anduranța, capacitatea de a relaționa bine cu oamenii, darul de a-i atrage pe ceilalți de partea ta, capacitatea de a-ți promova proiectele (aici eu sunt mai restantă)…
Cât de importantă este lectura pentru un viitor cineast?
Lectura este importantă pentru toate profesiile, iar pentru un cineast este foarte important să citească, dar și să vizioneze filme. Multe, diferite, să cunoască istoria cinematografiei, să vadă și ce-i place, și ce nu-i place…
Ce cărți, filme sau artiști v-au format pe dumneavoastră?
Cărțile, diferite de la o perioadă la alta. Am avut o perioadă când m-am bucurat să-l descopăr pe Umberto Eco și am tot citit din el, apoi, când l-am descoperit pe Haruki Murakami, am cumpărat tot ce s-a tradus în România. „Cămașa lui Hristos”, de Lloyd C. Douglas, poate fi o carte de căpătâi. Dar, la cât se publică azi, e greu să recomanzi o carte. Filmele care m-au format sunt cele vizionate în timpul facultății. Noi am avut acces și la marea cinematografie rusă, cu Tarkovski, Klimov, Mihalkov…, pe care îi vedeam firesc, la cinematografe ori acasă, la televizor. Un film care chiar m-a marcat ca spectator, pe care l-am văzut pe la 21 de ani, când încă nu mă gândeam să mă fac regizor, a fost „Căința”, al lui Tengiz Abuladze.
Care este o greșeală pe care un tânăr aflat la început de drum nu ar trebui să o considere un eșec?
Un tânăr la început de cale trebuie să-și permită să facă greșeli. Din ele învățăm. Dar, nefăcându-le, știrbim foarte mult din personalitatea noastră.
Mai există în viața dumneavoastră loc pentru pian și pentru pictură, pasiunile copilăriei?
Pianul îl mai păstrez în casa mea de la Iași. E pianul la care au cântat ambii mei copii. Ei acum au plecat prin lume, dar eu mă gândesc: poate, odată, când voi avea timp, o să-mi caut partiturile de altădată și o să cânt totuși la pian. Și pânze mi-am cumpărat, tot cu gândul la cândva, odată…
Dacă nu ați fi devenit regizoare, ce credeți că ați fi făcut?
Cred că e un mare dar pe care mi l-a dat Universul și-i sunt tare recunoscătoare. Nu știu ce aș fi făcut. Dar aș fi făcut oricum cu implicare. Altfel nu are rost să faci nimic.
Ce vă bucură astăzi și nu are absolut nicio legătură cu cinematografia?
Înainte de a fi regizor, sunt mamă și asta vine cu multe trăiri, de tot felul, iar bucuriile de aici sunt copleșitoare. Mă bucură zi de zi omul de lângă mine. Apoi, îmi place să gătesc și să aștept oaspeți. Și niciodată nu mă plictisesc de călătorii. Dacă ar fi după mine, aș veni de pe un drum și m-aș duce pe altul…
După toate experiențele profesionale de până acum, ce a rămas neschimbat în dumneavoastră?
Firea mea. Dragostea de oameni și nevoia de a fi mereu printre ei.
Dacă ați putea sta astăzi de vorbă cu fata din Fundurii Vechi care visa, cânta la pian și privea lumea cu ochii unui copil, ce i-ar spune Violeta de astăzi?
Să se bucure de viață, să meargă semeață prin lume, să facă ce vrea și să rămână împăcată cu sufletul ei, căci rădăcinile îi sunt adevărate și nu are cum să se rătăcească.
Și ultima întrebare: există încă o poveste pe care nu ați spus-o, dar care vă așteaptă?
Există. E cea mai complicată. Nu știu cum să o fac, caut și lucrurile se tot întâmplă. Sper să reușesc să o spun bine. E o poveste de familie. Poate că, până la urmă, aceasta este esența cinematografiei: să privești suficient de atent un om încât să descoperi povestea care merită să fie spusă.
Maya Bicăjanu

