Mănăstirea Agapia ocupă un loc aparte în istoria culturală și spirituală a Moldovei. De aproape cinci secole, frumusețea locului, liniștea codrilor și viața monahală au atras aici pelerini, oameni de cultură și artiști. Dar, dincolo de vechimea și frumusețea așezământului, unul dintre cele mai puternice motive pentru care Agapia a devenit un reper al culturii românești rămâne pictura realizată în biserica mare de Nicolae Grigorescu. Aici, între zidurile unui lăcaș de rugăciune, un tânăr de numai douăzeci de ani avea să lase una dintre cele mai importante mărturii ale artei românești din secolul al XIX-lea.
Între anii 1858 și 1860, Nicolae Grigorescu a lucrat la amplul ansamblu de pictură murală și icoane al bisericii Mănăstirii Agapia, lucrare care avea să reprezinte apogeul primei etape a activității sale de pictor religios. După Agapia, drumul său artistic se va îndrepta tot mai hotărât spre pictura laică, iar experiența dobândită aici va contribui decisiv la formarea unuia dintre cei mai importanți artiști români.
Pictura de la Agapia este cu atât mai valoroasă cu cât păstrează tematica și rânduiala artei religioase, dar o tratează într-o manieră nouă pentru epocă. Grigorescu nu se mulțumește să repete chipuri și forme moștenite. El privește oamenii din jurul său, le observă chipurile, gesturile și expresiile și aduce în reprezentarea sfinților o căldură și o apropiere de realitate care impresionează și astăzi. În același timp, artistul privește către marile modele ale artei europene, valorificând influențe din Renaștere și din pictura occidentală. Agapia devine astfel locul în care pictorul religios ajunge la maturitate și, totodată, pragul de la care începe să se contureze artistul modern.
Nicolae Grigorescu se născuse în 1838 și își manifestase de foarte timpuriu talentul pentru desen și pictură. Copilăria sa nu a fost una ușoară, fiind marcată de lipsuri materiale, însă talentul, munca și perseverența aveau să-i deschidă drumul spre o carieră artistică excepțională. Primele sale experiențe importante au fost legate de pictura religioasă. A lucrat la biserici și mănăstiri, realizând icoane și picturi murale la Băicoi, Căldărușani, Zamfira și în alte locuri. Aceste lucrări i-au oferit posibilitatea să-și formeze mâna, să studieze anatomia personajelor și să învețe să organizeze compoziții de mari dimensiuni.
Când ajunge la Agapia, Grigorescu nu mai este doar un tânăr zugrav care urmează mecanic modele consacrate. El este deja un artist care își caută propriul drum și care încearcă să transforme un program iconografic amplu într-o operă personală. Dimensiunea lucrării era impresionantă. Pereții și bolțile bisericii trebuiau să primească numeroase scene biblice, sfinți, îngeri, personaje și ornamente, toate integrate într-o compoziție unitară.
Un episod important pentru destinul său artistic se petrecuse cu puțin timp înainte. În 1857, pe când lucra la Mănăstirea Zamfira, Grigorescu l-a cunoscut pe Isaia Piersiceanu, călugăr al Mănăstirii Neamț și un om care călătorise prin mai multe țări ale Europei, ajungând până la Paris. Povestirile acestuia despre capitala Franței și despre lumea artistică occidentală l-au impresionat profund pe tânărul pictor, care visa de mult timp să ajungă acolo. Pentru un artist român din acea vreme, Parisul însemna întâlnirea cu marile muzee, cu academiile, cu atelierele și cu noile direcții ale picturii europene.
Cei doi au pornit spre Moldova, intenționând să ajungă la Mănăstirea Neamț și apoi să pregătească plecarea spre Franța. Planul a fost însă amânat după ce Isaia Piersiceanu s-a îmbolnăvit grav. Grigorescu a rămas în zona Neamțului și a continuat să picteze icoane. Tradiția locală leagă una dintre aceste icoane de alegerea sa pentru lucrarea de la Agapia. Se spune că icoana ar fi impresionat-o pe stareța Tavefta Ursache, care i-ar fi încredințat tânărului pictor responsabilitatea pictării bisericii.
La 2 aprilie 1858, Grigorescu a încheiat contractul pentru pictarea interiorului bisericii de la Agapia. Documentul îl numește pe artist „meșterul Nicu” și prevedea ca interiorul bisericii să fie pictat în ulei. Pentru această lucrare, pictorul urma să primească 2.000 de galbeni și trei camere de locuit. La realizarea ansamblului a lucrat împreună cu italianul Luis Girardelli și cu fratele său, Gheorghe Grigorescu.
Tânărul artist avea în jur de douăzeci de ani. Cu toate acestea, responsabilitatea care îi fusese încredințată era uriașă. Trebuia să acopere o suprafață vastă cu scene religioase și să reușească, în același timp, să păstreze unitatea întregului ansamblu. Rezultatul avea să depășească însă așteptările epocii.
Pictura de la Agapia este asociată în principal neoclasicismului, stil care punea accent pe claritatea desenului, echilibrul compoziției și precizia formelor. Grigorescu a depășit însă limitele acestei discipline prin sensibilitatea și libertatea sa artistică. Pentru unele compoziții a pornit de la gravuri după opere celebre ale marilor maeștri europeni. Între sursele sale de inspirație se numără Rembrandt, Tizian, Rafael și Leonardo da Vinci. „Îngerul părăsindu-l pe Tobie” are la bază un model asociat lui Rembrandt, „Punerea în mormânt” amintește de Tizian, iar „Spasimo di Sicilia” pornește de la Rafael. „Cina cea de taină”, pictată pe iconostas, amintește de celebra creație a lui Leonardo da Vinci.
Grigorescu nu a copiat însă aceste opere. Le-a transformat, le-a adaptat spațiului bisericii, proporțiilor necesare și propriei sale viziuni. Tocmai în această transformare se află una dintre dovezile talentului său. Modelele europene devin, sub penelul său, imagini care aparțin în același timp tradiției creștine și sensibilității românești.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale picturii de la Agapia este apropierea personajelor de realitatea umană. Grigorescu a folosit modele vii și a privit cu atenție oamenii din jurul mănăstirii: călugărițe, țărani, femei, bărbați și copii. În loc să creeze personaje îndepărtate de lumea concretă, el pornea de la chipuri reale și le transfigura artistic.
Rezultatul se vede în expresia ochilor, în gesturi, în mâini și în atitudinea personajelor. Sfinții lui Grigorescu nu sunt figuri reci și inaccesibile. Sunt vii, apropiați și profund umani. Alexandru Vlahuță avea să surprindă această însușire într-o formulare rămasă celebră: „Sfinții lui Grigorescu sînt vii, omenește vii”.
Tradiția de la Agapia păstrează și astăzi povești despre oamenii care ar fi servit drept modele pentru pictor. Una dintre cele mai cunoscute este cea a maicii Epraxia, despre care se spune că ar fi fost model pentru chipul Sfintei Varvara. Chiar dacă asemenea identificări trebuie privite cu prudență atunci când nu există întotdeauna documente care să le confirme, ele exprimă foarte bine caracterul picturii lui Grigorescu: chipurile sale par să aparțină unor oameni adevărați.
Programul iconografic al bisericii este vast și urmărește spațiul arhitectural al lăcașului, de la pridvor și pronaos până la naos și altar. Sunt reprezentate scene din Vechiul și Noul Testament, sfinți, proroci, cuvioși, mucenice și îngeri. În pronaos apar Sfânta Treime și reprezentări ale prorocilor, precum și scene precum „Iisus prezicând ruinarea Ierusalimului” și „Plângerea lui Ieremia”. Una dintre compozițiile remarcabile este „Iisus intrând în Ierusalim”. Personajele din primul plan au o prezență monumentală, iar chipurile lor sunt tratate cu o atenție care trădează observația directă a pictorului. Bătrânul din partea stângă și femeia din partea dreaptă se desprind prin expresivitate, iar tonurile vișinii, galbene și albastre creează un echilibru cromatic deosebit.
În naos, Grigorescu continuă povestea prin scene din viața Mântuitorului și prin reprezentări ale sfinților și mucenicelor. Apar Sfântul Eustațiu, Sfintele Ecaterina, Tecla, Parascheva și Elisabeta, iar în partea opusă sunt reprezentate Sfintele Olimpiada, Eufrosina, Varvara și Agafia. Deasupra ferestrelor apar „Fecioara cu Pruncul” și „Iisus înconjurat de îngeri”, iar în semicalote sunt reprezentate „Nașterea lui Iisus” și „Învierea lui Iisus”.
Prezența numeroaselor cuvioase și mucenice nu este întâmplătoare. Biserica aparținea unei mănăstiri de maici, iar programul iconografic se armoniza astfel cu spațiul și comunitatea căreia îi era destinat. La baza bolții naosului sunt pictați cei patru Evangheliști, între ei fiind așezate scene precum „Iisus și cananeanca”, „Iisus și samarineanca”, „Învierea lui Lazăr” și „Iisus și femeia păcătoasă”. În aceste imagini se vede poate cel mai limpede capacitatea lui Grigorescu de a transforma o scenă religioasă într-o experiență profund omenească. Personajele comunică, se privesc, se bucură, se întristează și reacționează. Credința nu este prezentată ca o realitate îndepărtată, ci ca o experiență care se petrece în mijlocul oamenilor.
În altar, programul iconografic capătă rânduiala specifică spațiului liturgic. Sunt reprezentați ierarhi și sfinți, iar în registrele superioare apar Fecioara cu Pruncul, David purtând harpa și Solomon ținând templul construit de el. În semicalotă se află reprezentarea Fecioarei Maria înconjurată de îngeri. Grigorescu păstrează astfel elementele fundamentale ale iconografiei bisericești, chiar dacă modul său de a le reprezenta este puternic influențat de arta occidentală și de observația realistă.
Printre cele mai apreciate imagini de la Agapia se află „Fecioara cu Pruncul”. Chipul Maicii Domnului transmite puritate și o discretă melancolie, în timp ce Pruncul este redat cu o naturalețe și o grație aparte. Tradiția spune că pentru această compoziție au fost folosite modele reale, o femeie din Filioara și copilul unui dulgher care lucra la mănăstire. Din nou, Grigorescu pornește de la realitate pentru a ajunge la imaginea sacră.
O atenție deosebită merită și catapeteasma. Icoanele au un desen sigur și expresiv, iar coloritul este viu, fără să rupă armonia ansamblului. Icoanele împărătești au dimensiuni mari, iar deasupra lor a fost pictată Sfânta Mahramă, cunoscută și sub numele de „Pânza Veronicăi”. Aici se vede experiența pe care Grigorescu o acumulase încă din anii în care pictase icoane. Și tocmai în acest spațiu al bisericii avea să apară una dintre cele mai emoționante mărturii ale felului în care Nicolae Grigorescu a trăit Unirea Principatelor.
Anii în care Grigorescu lucra la Agapia erau ani de mare frământare și speranță pentru români. Moldova și Țara Românească se apropiau de împlinirea unui ideal pentru care generații întregi luptaseră: Unirea. Tânărul pictor, originar din Țara Românească și aflat atunci în Moldova, nu a rămas străin de evenimentele care schimbau istoria țării.
Într-o mărturie păstrată în tradiția legată de anii de la Agapia, Grigorescu își amintea cu emoție vestea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza. A lăsat lucrul, a plecat spre târg și a întâlnit un popor cuprins de bucurie: oameni care se îmbrățișau, cântau și se prindeau în horă, bătrâni care plângeau de fericire. Bucuria a fost atât de puternică, încât pictorul mărturisea că aproape o săptămână nu a mai putut lucra. Aștepta vești, iar seara făcea desene alegorice despre Unirea Principatelor. Dar Grigorescu nu s-a mulțumit să trăiască Unirea doar în sufletul său. A găsit o cale de a o așeza chiar în pictura bisericii de la Agapia. În icoana hramului, dedicată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, el a pictat aripa dreaptă a Arhanghelului Gavriil în culorile tricolorului românesc. Roșul, galbenul și albastrul au devenit astfel, în mâna pictorului, un semn al bucuriei și al nădejdii unui neam care tocmai făcuse un pas uriaș spre unitate. Ziarul Lumina subliniază caracterul cu totul aparte al acestui detaliu și îl consideră un unicat în iconografia românească. Astăzi, aripa nu mai poate fi văzută în întregime, fiind ascunsă sub ferecătura icoanei, însă existența ei rămâne o mărturie tulburătoare a felului în care Grigorescu a unit, într-o singură imagine, credința și iubirea de țară. Este greu să nu vezi o simbolistică profundă în această alegere. Arhanghelul Gavriil este vestitorul unei vești sfinte. În ochii lui Grigorescu, vestea Unirii putea fi la rândul ei asemenea unei vești binevestite unui popor care își așteptase împlinirea. Tricolorul așezat pe aripa îngerului devine astfel mai mult decât un detaliu decorativ: devine mărturisirea discretă a unui patriot.
Această legătură dintre credință și iubirea de neam avea să-l însoțească pe Grigorescu întreaga viață. Patriotismul său nu a fost unul zgomotos, ci unul exprimat prin artă, prin muncă și prin felul în care a privit oamenii și pământul românesc. Mai târziu, în 1877, avea să însoțească armata română ca pictor de front, realizând schițe și desene inspirate de luptele de la Grivița și Rahova și de jertfa soldaților români.
În anii petrecuți la Agapia, Grigorescu nu s-a preocupat numai de propria creație. A inițiat și o mică școală de desen pentru maicile și surorile din mănăstire. În timpul iernii, când lucrul la pictura bisericii era mai dificil, tinerele au avut ocazia să învețe elementele tehnicii desenului și picturii. Un document din 1860 amintește chiar de necesitatea procurării materialelor pentru școala de desen de la mănăstire. Acest episod dezvăluie o latură mai puțin cunoscută a pictorului: aceea a omului care nu voia doar să creeze, ci și să transmită mai departe ceea ce învățase.
Încheierea lucrării de la Agapia coincide cu apropierea lui Grigorescu de o etapă decisivă a carierei sale. Succesul de la Agapia a demonstrat că tânărul pictor avea capacitatea de a realiza o operă importantă. Aprecierea primită din partea contemporanilor a contribuit la susținerea sa pentru continuarea studiilor în Franța. La Paris, Grigorescu avea să intre într-un mediu artistic complet diferit. Contactul cu arta occidentală și cu noile direcții ale picturii va avea un rol decisiv în transformarea stilului său. De aceea, Agapia poate fi privită ca o punte între două etape ale carierei sale. Pe de o parte, avem pictorul religios format în tradiția românească. Pe de altă parte, se conturează artistul modern care va contribui la afirmarea picturii românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În raportul întocmit cu ocazia recepționării lucrării, pictorul ieșean Gheorghe Panaite Șiler aprecia că Grigorescu realizase o operă de mare importanță artistică, considerând-o un monument unic în arta picturii. Și Mihail Kogălniceanu a apreciat valoarea ansamblului. Într-un text publicat în Monitorul Oficial al Moldovei, picturile erau prezentate ca o adevărată galerie de pictură pentru Moldova. Aprecierile sunt importante deoarece demonstrează că opera lui Grigorescu a fost percepută încă din timpul său ca o realizare deosebită. Mai târziu, cercetători ai artei românești au subliniat valoarea picturii de la Agapia. Paul Henry a considerat-o una dintre cele mai reprezentative realizări ale neoclasicismului în arta românească.
Agapia a fost, în cele din urmă, mai mult decât o lucrare pentru Nicolae Grigorescu. A fost o școală, o încercare, o întâlnire cu oamenii, cu natura, cu tradiția și cu marile modele ale artei europene. A fost locul în care un tânăr pictor și-a măsurat pentru prima dată puterea și a descoperit că poate transforma un spațiu întreg într-o poveste despre Dumnezeu și despre om. De aceea, când intrăm astăzi în biserica mare a Mănăstirii Agapia, nu privim doar o colecție de picturi vechi. Privim o parte din tinerețea lui Nicolae Grigorescu, o parte din istoria artei românești și, poate mai presus de toate, o parte din sufletul unei epoci în care credința, arta și iubirea de neam se puteau întâlni pe același zid.

*În anul 1858, Nicolae Grigorescu a participat la un concurs organizat pentru pictarea bisericii Mǎnǎstirii Agapia, la care au mai luat parte şi pictorii N. Lefteriu şi Louis Girardelli. Lucrarea cu care s-a prezentat Nicolae Grigorescu a fost „Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul Iisus în braţe”, înconjurată de îngeri, icoană ce se păstrează şi astăzi în muzeul mănăstirii. Impresionată de frumuseţea icoanei şi de renumele de care se bucura Nicolae Grigorescu în calitate de meşter zugrav, stavrofora Tavefta Ursache, stareţa din acele vremuri de la Agapia, avea să-i încredinţeze acestuia decorarea murală a întregii mănăstiri, care avea o suprafaţă de aproape două mii de metri pătraţi, contra sumei de două mii de galbeni şi a „trei odăi de şezut”.
Potrivit înţelegerii, tânărul pictor îşi asuma o serie de îndatoriri speciale, cum ar fi aceea de a zugrăvi icoanele de pe catapeteasmă „chiar cu mâna me” sau de a face icoanele împărăteşti pe o „tablă de aramă ce ni se va da de monastire”. Drept ajutoare, Nicolae Grigorescu l-a luat pe meşterul italian Luis Girardelli, zugrav de ornamente, şi pe fratele său Ghiţă, cu care mai lucrase şi în alte ocazii.
Preot Anisiea Gheorghiță

