Indiferent cum m-a găsit – copilă dornică de aventură, adolescentă care își asuma primele responsabilități sau profesor debutant, încărcată în același interval cu o mulțime de examene, sintagma ,,vacanța de vară” mi-a sunat mereu ca o promisiune. Zile – aproape nesfârșite, în care poți face multe, multe și tot îți mai rămâne timp, seri de stat la povești cu prietenii, lectură după bunul plac, plimbări leneșe, proiecte amânate care, în sfârșit, ajung la finalizare.
Dacă aș putea alege în ce anotimp să trăiesc, cu siguranță acesta ar fi vara și poate, nu întâmplător, sunt născută la sfârșitul lui Cuptor. Iubesc ploile de vară, pentru că sunt pline de energie, îmi place soarele torid al amiezii și senzația de moleșeală care cuprinde întregul univers, în fiecare zi am sentimentul că, în jurul meu, ceva încă a rămas nedescoperit.
Vara, cu vacanța ei nesfârșită, ne pregătește, zic eu, să înfruntăm neajunsurile celorlalte anotimpuri, la fel cum copilăria ne influențează calitatea vieții de adult.
Într-o vacanță perpetuă o găsim pe Adina, eroina volumului de povestiri cu iz autobiografic ,,Vine vacanța cu trenul din Franța” (și publicate, selectiv, în ,,8 povestiri de vacanță”), semnat de prozatoarea Adina Popescu. Născută în 1978, scriitoarea trăiește prima copilărie în perioada comunistă, timp pe care îl reconstituie cu mult umor, dar și cu suficientă luciditate (a adultului, care reconstituie), dublate însă de o firească nostalgie. Vacanțele la munte alături de părinții săi, Doina și Anton, munțomanii cu care face numeroase drumeții, indiferent de anotimp (ceea ce implică, desigur, și foarte multe situații neprevăzute), concediile la Marea Neagră – promisiune a unui an de economii, făcute la sânge, în penuria anilor ꞌ80, vacanțele la bunici, la Cluj, toate acestea alcătuiesc substanța epică a unui volum unitar, închegat, deasupra căruia planează fericirea unui copil (a copilului dintotdeauna) care își trăiește cei mai frumoși ani, în familie, alături de doi părinți cât de poate de obișnuiți.
Foarte reușite, aș zice eu, sunt portretele: Doina, mama veșnic preocupată de bunăstarea familiei, sacrificată de treburile casei, după orele de serviciu, Anton – un tată interesant, uneori morocănos (,,cu dinți-n sus”), care bea bere, în vacanțe, și înjură partidul, bunica și bunicul de la Cluj, eroi ai unor episoade foarte hilare (a se vedea povestirea intitulată ,,Lebăda”).
Aflăm, în backgroundul micilor evenimente, și despre fapte din marea istorie: explozia de la Cernobîl, din aprilie, 1986, Revoluția din Decembrie, 1990, percepute prin ochii de copil, dar în contact cu reacțiile adulților din jur, prin intermediul cărora Adina face hermeneutica realității în care trăiește. Răzbat, în toate textele din volum, aspecte multiple ale vieții în comunism, cum ar fi cele referitoare la muncă, bani, posibilități de cumpărare și ofertă, timp liber, școală, prietenii, raporturi cu autoritatea și cenzura, relații sociale, călătorii (una singură peste graniță, în Ungaria, cu trenul) și mijloace de transport, jocuri ale copilăriei și cărți.
Întoarcerea la vacanțele din copilărie, cu frumusețea lor, dar și cu multe neajunsuri, devine, în proza Adinei Popescu, un adevărat laimotiv: ,,În această lume așezată a vacanțelor noastre și a traseelor pe care le stabilim mereu în avans, ca într-o conspirație sau, mai degrabă, ca într-o incantație, mă simt și acum în deplină siguranță.” (,,Cea mai cuminte elevă din tabără”)
Trecutul personal, devine astfel o sursă inepuizabilă de inspirație, dar experiențele fetiței Adina Popescu sunt, în multe aspecte, ale condiției umane, în general, specifice copilăriei. Lipsite de clișee – poate prin sinceritatea lor, dar și de o anumită idealizare (inerentă rememorării), prozele din volumul ,,Vine vacanța cu trenul din Franța” ne dau senzația că, din când în când – fie și prin literatură, ne putem imagina că trăim într-o vacanță perpetuă.
Ecaterina Carază

