Volumul cu legende, intitulat ,,Din țara Dornelor” și semnat de Gheorghe Vicol-Țurcanu, mi-a fermecat copilăria, nu știu dacă datorită familiarității cu o serie de toponime, pe care frecvent la auzeam menționate în casă (tatăl meu având origini bucovinene) sau prin aceea că – născută și crescută într-un sat de pe Valea Bistriței, m-am hrănit, de timpuriu, cu tot ceea ce ține de mitologia locului, cu poveștile stârnite de imaginația țăranului de la munte care, în absența unor adevăruri logice, a compensat prin ficțiune tot ceea ce nu și-a putut explica.
Literatura nu e o fiică a adevărului, ea ne poate conduce la acesta, dar folosește căi neconvenționale. În absența unei mitologii, care să le ateste măreția, romanii, spre exemplu, își confecționează una, după model grecesc, conștienți că puterea unui popor fascinează, în diacronie, prin ceea ce conservă și transmite istoria, ca știință, dar și prin poveștile cu eroi, prin legende, mituri.
Imaginarul, așadar, potențează valoarea unui loc, facilitând, totodată, accesul către experiența trecutului și asigurând legătura dintre generații.
Un exemplu în acest sens mi se pare volumul de legende menționat. Constat că, în ciuda trecerii timpului, textele își păstrează savoarea, pun cititorul față în față cu întâmplări dintr-o Moldovă medievală pline de suspans, în care viața țăranului de pe Valea Bistriței este disputată deopotrivă de condițiile geografice grele, de atacurile turcilor (vezi textul ,,Piatra lui Toader”), dar și de forțe de tot felul, care aparțin supranaturalului (demoni, zâne, animale care vorbesc, magi bătrâni și înțelepți) – ceea ce apropie legendele de paradigma basmului.
O constantă a tuturor textelor este stânsa legătură a munteanului cu natura (supratemă și în proza sadoveniană), Petru – din ,,Leșu ursului” vorbește cu câinele, Chiril (,,Legenda lui Chiril”) se îndrăgostește de o tisă, majoritatea personajelor sunt nevoite să ,,citească” manifestările naturii, dincolo de aparențe, folosind, atunci când realitatea scapă de sub control, atât forțele și inteligența proprie, cât și tot felul de unelte magice, supranaturale, vrăji vechi și magie pusă în slujba binelui.
Din când în când, povestitorul, cel care încheagă firele acestor legende, se oprește pentru o scurtă secvență descriptivă: ,,Jos, la poale, Bistrița sclipea în soare”, iar câte un personaj concluzionează plin de înțelepciune: ,,Așa-i și la oameni Toadere, spuse bătrânul, doi se ceartă pentru cine ce lucru de nimica și o gloată pierde vremea căscând gura.”
Legendele ,,Din Țara Dornelor” au trecut deopotrivă testul timpului și al relecturii. Căutând pe internet informații despre o posibilă reeditare, am descoperit că autorul are cont pe social media și am avut bucuria să descopăr că este și un talentat autor de poezie pentru copii. Imediat mi-am explicat valoarea didactică a prozelor și sentimentul că aceste legende merită oricând un loc important în literatura citită copiilor.
Ecaterina Carază

