Cetatea Neamț a fost construită în timpul domniei lui Petru I (1375-1391), ea fiind menționată pentru prima dată la 2 februarie 1395, în timpul expediției regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei în Moldova, în scop de expansiune teritorială. După cum atestă „Cronica veche moldoveneascăˮ, domnitorul Ștefan I (1394-1399) i-a învins pe unguri la Hindău (azi satul Ghindăoani, aflat la circa 12 km sud de Târgu Neamț), fapt confirmat și de inscripția de pe piatra de mormânt a lui Ștefan I, aflată în Mănăstirea Bogdana.
Cronica oficială maghiară și documentele emise de Sigismund consemnează că armatele regale au înaintat până la reședința domnească, asediind probabil și Cetatea Neamț. La 2 februarie 1395, s-a emis un act de cancelarie „ante castrum Nempchˮ, care constituie prima atestare documentară a cetății.
Primul document care menționează numele unui pârcălab (comandant de cetate) datează din anul 1407. Pârcălabii cetății făceau parte din sfatul domnesc, atât în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), cât mai ales în timpul lungii domnii a lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Dintre aceștia sunt de menționat Șandru, Stanislav Rotompan și Arbore cel Bătrân.
Ca urmare a cercetărilor arheologice efectuate aici în a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost identificate mai multe etape de construcție a cetății. Nu au fost identificate fortificații anterioare, rezultând că prima construcție fortificată datează din epoca domniei lui Petru Mușat. Totodată, au fost descoperite monede din timpul domniei lui Petru I, acestea constituind o dovadă certă că Cetatea Neamț a fost construită în a doua parte a domniei lui Petru I, perioadă în care Moldova a cunoscut o dezvoltare economică și politică continuă.
Primul călător străin care ajunge la cetate este Petre Diodat Baksic, la 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, care reface cetatea, ce a stat mulți ani părăsită, cum ne menționează Baksic.
Bandini, la 1646, o descrie astfel „mănăstire înălțată pe culmea muntelui, care arată mai degrabă a cetate decât a mănăstire, zidul spre răsărit este dublu, cel din afară are 80 de picioare înălțime, cel dinăuntru, 50. Are o lățime, în multe locuri, de 15 picioare. Poarta din afară, suspendată, se ridică odată cu podul mobil, la o înălțime de 50 de picioare de la pământ: podul întors într-o parte are 80 de pași în lungime și 12 în lățime; el se sprijină pe niște stâlpi de piatră înalți de 50 de picioare. Înăuntrul zidului al doilea este capela Sfântului Nicolae, ridicată cu mare meșteșug, îmbrăcată în icoanele strălucind de aur ale Domnului Hristos și a Maicii Sale, ale sfinților apostoli și ai părinților greci. Înăuntru stau monahi de națiune ruteană. Are patru metereze, păzitorii porților sunt pedestrași de ai principelui. Ai zice cu mai multă dreptate că este o cetate decât o mănăstire”.
La 1835, naturalistul Julius Edel, vizitând zona, se opreșțe și la Cetate. Accesul de face pe un „drum foarte comod, în zig-zagˮ, dar edificiul era o ruină și din cauza „boierilor din vecinătate, care au luat piatra pentru casele și mormintele lorˮ. Ruinele i se par mult peste așteptări, cu „forma unui pătrat, cu latura spre miază-zi ceva mai lată decât cealaltă; numai zidul dinspre miază-zi mai are crenele. Intrarea principală se găsește însă pe latura de răsărit, unde mai există încă patru ziduri ascuțite, pe care probabil se sprijinea un pod mobil. O altă intrare se mai găsește pe partea de nord; zidul din această parte este mult mai întărit decât în celelalte părți printr-un parapet și trei reliefuri. Zidurile cetății sunt masive și, ca toate zidurile din evul mediu, sunt din piatră legată cu var. Pe laturile de răsărit și apus se găseau bolți, ale căror urme se mai văd și azi în pereți. (…) În prezent, tot molozul, dărâmăturile și chiar șanturile sunt năpădite de bălăriiˮ.
Billecocq, la 1846, o descrie ca fiind un „cuib de vulturi pe vârful unei stânci prea puţin accesibilă”, prezentând apoi faptele de vitejie ale lui Ştefan cel Mare şi legenda mumei lui Ştefan cel Mare. La 1850-1851, militarul englez James Skeene, vizitând cetatea, o află „situată pe o înălţime ce domină valea râului Neamţ şi acoperă micul târg cu acelaşi nume. Zidurile exterioare au fost total distruse şi azi cu greu le pot fi găsite urmele, dar zidurile interioare încă au rămas la fel ca şi contraforţii unui pod basculant peste o râpă naturală; două turnuri ce flanchează calea de acces nu au fost prea rău afectate; poarta, câteva trepte, o cisternă, bolțile capelei şi catacombele încă pot fi văzute, fapt ce vorbeşte despre vechea glorie a Neamţuluiˮ. Vorbeşte apoi despre gloria cetăţii, în special despre episodul cu asediul regelui polon Jan Sobieski.
În iunie 1884, Mary Walker vizita ruinele cetății, situate „pe o stâncă, patru turnuri la colțuri, contraforturi puternice, iar șantul de apărare era plin de vegetație. Se mai păstrează trei stâlpi ai poduluiˮ.
În trecerea sa spre Mănăstirea Neamț, la 1900, Pittard contemplă în timpul unui scurt popas ruinele Cetății Neamțului, situate pe un versant abrupt, spălate de ploi, care amintesc de bătăliile lui Ștefan cel Mare.
După cum s-a putut observa, trecutul glorios al acestui cuib de vulturi a trezit interesul nu doar al scriitorilor, ci și al călătorilor străini, care au vizitat cetatea atrași de trecutul ei glorios.
