ÎNĂLŢAREA DOMNULUI – ZIUA EROILOR

Până în anul 1918, „Înălțarea Domnului” era sărbătorită în societatea românească ca o sărbătoare religioasă cu accent pe dimensiunea teologică a evenimentului: bucuria că Hristos, după ce a Înviat, S-a înălțat la cer, împlinind astfel promisiunea mântuirii. Era o sărbătoare solemnă, dar și luminoasă, care încheia perioada pascală și sublinia divinitatea lui Hristos și unitatea dintre cer și pământ.

După Primul Război Mondial, mai exact în 1920, primul-ministru Alexandru Averescu, regele Ferdinand și regina Maria au avut inițiativa ca eroii neamului să fie cinstiți într-o zi cu mare încărcătură spirituală. Era perioada în care România făurea visul unei generații și consemna, totodată, o uriașă pierdere de vieți omenești, un milion de oameni, cum nu se mai întâmplase până atunci în istoria țării. La 17 mai 1920, regele promulga decretul-lege prin care instituia „Ziua Eroilor”, o sărbătoare națională ce venea cu o nouă însemnătate la importanța sărbătoare creștină a Învierii Domnului.

Sărbătorirea în cadrul societății românești a eroilor căzuți pe fronturile Marelui Război începuse însă la scurt timp după încheierea conflictului. În anul 1919, în zilele de 5 și 6 iunie s-au desfășurat o serie de ceremonii în țară pentru a marca, în special, luptele din vara anului 1917 și pe cei care își dăduseră atunci viața pentru țară. După cum remarca ziarul „Adevărul”, la Mărășești, ca urmare a inițiativei cercului studențesc din județul Putna (Vrancea de astăzi), au venit o mulțime de studenți din toate colțurile României Mari, dar și oameni care pierduseră persoane dragi în luptele duse aici de armata română. Așa se face că a fost organizată o procesiune solemnă la mormintele eroilor căzuți de la Mărășești, care s-a desfășurat, după cum ne relata ziarul amintit mai sus, astfel: „Având în frunte autoritățile locale, elevii școalelor cu drapele și o companie din regimentul 50 infanterie, cu muzica și drapele, cortegiul compus din mii de oameni s-a îndreptat către mormintele unde la umbra unor cruci modeste dorm o parte din eroii noștri”. A doua zi, ne relatează aceeași sursă, s-a mers în satul Doaga, unde, între 6 și 20 august 1917, se purtaseră lupte crâncene cu germanii: „Drumul e abia astupat; se cunoaște încă locul gropilor de obuze. Biserica cimitirului, care a primit 174 de obuze, e complect ruinată. Astăzi, locuitorii au improvizat o biserică în aer liber pentru slujba morților. Copacul din dreapta fostei biserici, străbătut de gloanțe, servește de clopotniță. În mijloc o cruce mare din două ramuri groase de copac poartă inscripția în nemțește: „Aci odihnesc 710 soldați români necunoscuți”. O altă istorisire simplă, dar relevantă este și aceea publicată tot în ziarul „Adevărul”, sub semnătura lui Constantin Mille. Acesta povestea cum într-o călătorie spre moșia sa a ajuns într-un mic sat de lângă Tecuci și a observat cum într-o margine de drum era un cimitir recent în care, pe modestele cruci de lemn, numele celor care se odihneau erau scrise cu creion roșu. Într-un moment de emoție, marele ziarist a simțit nevoia să transcrie numele eroilor, gândindu-se că vântul și ploile le vor șterge și, peste ani, nimeni nu va mai cunoaște identitatea celor căzuți pentru țară. Editorialul său se încheia cu publicarea câtorva nume ale eroilor care se odihneau acolo.

Condițiile precare ale războiului, vitregiile primilor ani de la terminarea operațiunilor militare i-au determinat pe contemporani să realizeze că România Mare se ridicase pe jertfa acelor oameni, ale căror nume și urme începeau să fie șterse de timp. Cu toate acestea, eroii nu aveau cum să piară din amintirea și din sufletele celor dragi rămași acasă. De aceea, în iunie 1919, la Congresul Societății Naționale a Femeilor Ortodoxe din România s-a propus construirea unui „Mausoleu-biserică a neamului la Mărășești” în memoria celor care căzuseră pe fronturile Primului Război Mondial. Inițiativa aceasta avea să se materializeze în ceea ce astăzi este Mausoleul Eroilor Neamului de la Mărășești. Din păcate, greutățile refacerii post­belice au întârziat nepermis de mult finalizarea acestui proiect. Abia în 1938, în prezența regelui Carol al II-lea, căci suveranii Ferdinand și Maria nu mai erau în viață, Mausoleul de la Mărășești a fost inaugurat, onorând jertfa eroilor neamului din anii 1916-1919.

Regina Maria, sprijinită de elita țării răspândită în numeroase asociații, precum „Cultul Eroilor”, „Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe” și cărora li s-au alăturat înalții ierarhi ai Bisericii Ortodoxe prin exemple personale, a început să încurajeze dezvoltarea acestui veritabil cult al memoriei pentru cei căzuți pe front în anii 1916-1919.

La sate, intelectualitatea, formată din preoți, învățători, notari, s-a raliat acestui veritabil proiect al memoriei și s-a pus în fruntea inițiativelor de ridicare a unor monumente, care să cinstească eroii țării din Marele Război. Ilustrativ în acest sens este exemplul preotului Petru Provian, păstor al comunității din satul Bucov, județul Prahova. Acesta a adunat în jurul său întreaga comunitate și a ridicat un monument, după cum arată mărturiile păstrate în sat și documentele aflate în arhive, care și astăzi este loc de ceremonii și reculegere. În Ziua Eroilor, Ziua Națională și alte zile de sărbătoare, la acest monument se adună toată comunitatea pentru a celebra evenimentul respectiv și a onora jertfa înaintașilor. Urmare a acestor inițiative, în doar trei decenii, în toată România Mare au apărut 3.000 de opere comemorative de război, 13 mausolee, 500 troițe. S-a ajuns chiar la o standardizare a monumentelor, care au împânzit satele românești: acestea erau în majoritate obeliscuri, pe care erau sculptate plăci cu numele eroilor, în vârful acestora se află un vultur. Un alt tip de monument este acela al unei statui înfățișând un soldat cu un steag sau o pușcă în mână.

Construirea treptată a acestor monumente ale eroilor a avut o dublă valență pentru satul românesc: pe de o parte a permanentizat memoria înaintașilor și cultul eroilor, pe de altă parte, a fost un liant comunitar pentru săteni. Din mai toate monografiile sătești consultate de-a lungul timpului a reieșit faptul că, după 1927, an în care au fost ridicate mare parte din aceste monumente în mediul rural, Ziua Eroilor a devenit o însemnată sărbătoare a așezărilor. Peste tot s-a creat un veritabil tipar al ceremonialelor: dimineața, întreg satul participa la slujba ținută la biserică, iar familiile celor căzuți în Marele Război ofereau ouă roșii, covrigi, colivă și vin pentru a cinsti amintirea celor căzuți pe front. Apoi, sătenii în frunte cu preotul, primarul și învățătorul, dar și veteranii de război merg la monumentul local al eroilor, unde se derulează un nou ceremonial religios. Este urmat de discursurile preotului și învățătorului, ambele adevărate lecții de educație patriotică pentru întreaga asistență. În cuvinte simple, dar alese cu grijă, preotul și învățătorul evocă amintirea celor căzuți, însemnătatea jertfei lor și consecința acesteia – progresul țării ca urmare a făuririi Marii Uniri din 1918. Pentru elevii școlilor urmează un veritabil examen în fața întregului sat, căci ei sunt cei care recită poezii, iar corul școlii ori al bisericii intonează cântece patriotice.

În anii ’30, când în sate au apărut și căminele culturale, Ziua Eroilor a devenit și mai importantă, cu atât mai mult cu cât gene­rația care asistase la nașterea acestei sărbători, acum ajunsă la maturitate, a început să-și educe copiii să păstreze această frumoasă tradiție. Din acest motiv, Ziua Eroilor, cu toată încercarea regimului ateu comunist de o a goli de sub­stanța religioasă, s-a menținut și astăzi este o tradiție dusă mai departe atât la sate, cât și la orașe.

Preot Anisiea Gheorghiță