Astăzi 22 februarie, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi (sau a lăsatului sec de carne), cunoscută în tradiția noastră și cu denumirea de Sâmbăta Moșilor de iarnă, se împlinesc 14 ani de la trecerea la cele veşnice a vrednicului de pomenire Preacucernicul Părinte Ioan Ilie, care a păstorit Parohia Grințieș între anii 1983-1992. Slujba de pomenire la împlinirea celor 14 ani de la înveșnicirea sa, a fost săvârșită în Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor la Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”-Grințieș, acolo unde, în apropierea jertfelnicului de unde răsare Hristos Biruitor din mormânt, părintele își doarme somnul de veci așteptând ziua cea de neînserată, până la obșteasca Înviere. Alături de preotul paroh, au participat la slujba de pomenire și PC Pr. Protopop emerit Damian Mihai și PC Pr. Gelu Simionescu de la Parohia Grințieșu Mare.
Toți cei care l-au cunoscut își amintesc de părintele întotdeauna cu dragoste, cu deosebit respect şi cu multe reacții afective. Părintele Ioan Ilie a rămas în amintirea tuturor ca un slujitor de excepţie al sfintei noastre Biserici. A întrunit toate calităţile necesare unui slujitor al sfântului altar: slujitor veritabil, duhovnic abil, gospodar iscusit, orator înțelept și convingător, pentru că Pr. Ioan a fost un OM mare, un om care a dăruit, și darurile lui nu pot fi nicidecum oprite deodată cu cele petrecute în dureroasa zi de 22 februarie, pentru că toate calitățile și darurile primite de Sus de către Pr. Ioan, au fost cultivate de el cu multă osteneală și iubire nu le-a ținut doar pentru sine, ci le-a pus în slujba, în slujirea altora.
- ,,Părintele Ioan părea a fi, pe din afară, la prima vedere, un om aspru, mai distant și rece, mai puțin abordabil, fără dulcegării și scurt la vorbă. Dar dacă reușeai să treci de coaja tare, găseai miezul, „pâinea lui Dumnezeu”, un om autentic, care știa să-și măsoare bine mesajul în funcție de ascultători…când pătrunzător, răsunător, cu accente, când calm, blând și încurajator. Părintele era un maestru și „mânuia” bine nu doar sunetele vocii, ci și gesturile, privirea, dar mai ales cuvântul; cuvântul care convinge, care trezește, care ceartă și curățește, care învață, încurajează, luminează și sfințește…Părintele era o „bibliotecă umblătoare” și mi se părea că le știe pe toate, de la științele teologice și profane, până la priceperea de a se purta cu oamenii simpli de la țară sau de la oraș pe care i-a iubit nespus. Povestea adesea despre: experiențe ale familiei și copilăriei sale de la munte și despre oamenii primei parohii de la Grinție, unde a rămas o parte din inima lui. Într-o zi, pe când slujea la acea parohie, a venit cineva și i-a adus cadou o vacă, știind că are nevoie. Peste puțin timp, părintele a aflat că o nenorocire a venit asupra unei familii și a oferit vaca primită în dar. A doua zi, altă persoană i-a adus părintelui altă vacă…despre mersul cu Ajunul la munte, pe zăpezi mari, despre felul în care pornea cu noaptea în cap, cum era însoțit de oameni cu multă dragoste și cu lumânări aprinse de la o casă la alta, despre cum era „obligat” să poposească la o anumită casă lângă sobă, să-și tragă sufletul…despre tatăl său care avea câte o vorbă din Scriptură care să caracterizeze pe fiecare (unde mai găsești azi oameni care să citească Biblia și care să se folosească de ea în exprimarea zilnică?!)…despre părintele Iustin Pârvu și despre mănăstirile Bistrița și Secu…despre participarea la Sf. Liturghie în biserică versus ascultarea ei la radio sau TV – desigur că nu le încuraja pe cele din urmă când cineva ar fi putut veni la biserică…despre oamenii săraci, flămânzi și necăjiți pentru care a înființat cantina socială din Piatra Neamț, unde zilnic, până astăzi, mulți primesc hrană, prin purtarea de grijă a părinților Viorel și Ciprian…despre oamenii de cultură și istoria orașului Piatra-Neamț, în orice discuție vorbea la subiect și fiecare cuvânt al lui era plin de conținut valoros…despre școala teologico-sanitară la care a fost o perioadă director…despre diferite lucruri din care reieșea că era un om incompatibil cu compromisul, care avea standarde înalte pe care le împlinea în viața lui…despre pregătirea unei predici. L-am rugat o dată să îmi recomande o carte bună de predici și mi-a răspuns direct și hotărât: Sfânta Scriptură! Și asta pentru că o citea, o cunoștea, o memora, a devenit modul său de gândire care i-a impregnat viața. Nu-i plăcea ca cineva la predică să vorbească despre „de toate”, să treacă de la una la alta, ci să păstreze firul roșu de la început până la sfârșit, chiar dacă sunt inserate mici paranteze. S-a arătat a fi un predicator desăvârșit, susținând și predici exegetice, dar mai ales tematice și apologetice. Când deschidea un subiect, chiar dacă era mai sensibil, îl ataca din toate părțile și parcă „îmi făcea curățenie în minte”. Veneam de multe ori la biserică în copilărie, acaparat de „gândirea MTV” din timpul săptămânii, de mesajul secularist al emisiunilor radio și TV. Dar după ascultarea unei slujbe și în special a predicii părintelui, parcă îmi resetam gândirea, se surpau toate fundamentele lumii fără Dumnezeu și se puneau bazele viețuirii în Hristos. În orice caz, era o plăcere să-l ascult, chiar dacă nu vorbea despre lucruri comode, ci despre lepădarea de sine, smerenie și pocăință, despre cum ne-a iubit Domnul răstignindu-Se și despre iubirea pe care ne-o propune, care nu semăna mai deloc cu ce vedeam în societate, în general. Țin să amintesc că, deși părea aspru la prima vedere, după ce te apropiai de el, în anumite contexte, puteai observa și un om plin de umor. Știa să spună o glumă bună, să râdă sănătos, să aprecieze un vin bun sau o mâncare gustoasă, să destindă atmosfera prin tot felul de istorisiri hazlii, fără ca vreodată să întreacă măsura sau să spună ceva ce nu se cuvine. Era un om destul de conservator în gândire, iubitor al călugărilor și al vieții de mănăstire, predicator al pocăinței, foarte bine pregătit teologic, cu profesori de talia Sfântului Dumitru Stăniloae și a Părintelui Constantin Galeriu. Totdeauna cita din Sfânta Scriptură și din Părinții Bisericii, înfiera păcatul și punea sub lupă frumusețile virtuților și ale sfințieniei realizabile în fiecare generație. Nu știu cum reușea, dar nu se repeta! Totdeauna spunea ceva nou. Să stai câțiva ani lângă un om și să-l tot auzi vorbind lucruri valoroase fără să se repete, e ceva…! Trăsăturile unei soții spun multe despre soțul care a ales-o și și-a dorit să trăiască lângă ea, să fie mama copiilor lui. Așa că cine ar dori să știe ce fel de om a fost părintele Ioan, va putea ușor să-și dea seama văzând ce fel de femeie este doamna preoteasă Petronela: delicată, dedicată slujirii preoțești, sprijinind misiunea soțului ei, îngrijind de copii și de casă, nedespărțită de soțul ei nici prin moarte, cu finețe sufletească, harnică, amabilă, cu eleganță în simplitate și sobră atunci când situația o cerea, ducând crucea văduviei cu durere, dor și demnitate, fiind model multor femei care trec prin situații cu atât de multă suferință”.
(din relatările Părintelui Mihai Doru Barna, slujitor la Paraclisul Mitropolitan Metocul Maicilor și șef al Departamentului Tabere din cadrul Sectorul de misiune, statistică și prognoză pastorală, Arhiepiscopia Iașilor, Mitropolia Moldovei și Bucovinei)
- 2. ,,Părintele era un bun teolog. Teologia părintelui Ioan era bazată atât pe învățătura dogmatică, dar mai ales pe învățătură patristică. Era o bucurie să asculți predicele părintelui. Conexiunile pe care le realiza îmi dădeau de înțeles că numai un om care a citit mult la viața lui, le poate face. Structura să teologică reieșea și din modul de raportare la slujbele bisericii: un bun liturgist. Aș putea spune că de multe ori era chiar rigorist în slujbele pe care trebuia să le facem. Nu dorea să se sară peste vreo cântare de aceea începeam totdeauna foarte devreme slujba ca să avem timp să punem tot. Câteodată venea și cânta cu noi la strană în special la slujba de seară la vecernie…Părintele Ioan era și un bun povestitor, încât un consilier din parohie la numit al doilea Ion Creangă. Totdeauna povestioarele pe care ni le relata cu diferite ocazii erau legate de viețile sfinților dar cu aplicatibilitate în viață de zi cu zi. Uneori era foarte subtil și ne relata câte o povestioară care la prima vedere nu avea nici o legătură cu subiectul pe care îl dezbăteam. Asta doar la prima vedere. Mintea părintelui era mintea unui șahist care totdeauna are pregătite minim 5 mutări pentru a da lovitură finală. Părintele nu gândea acestea ca un om care vrea să iasă în evidența ci doar că omul să înțeleagă că Dumnezeu câteodată ne răspunde într – un mod neînțeles la prima vedere dar care are se descoperă în timp…Părintele este primul preot din Piatra-Neamț care a înființat o cantină socială în care se dă mâncare zilnic la câteva zeci de persoane. Am participat încă de la început la înființarea cantinei și am văzut câtă implicare și dăruire avea părintele. De cele mai multe ori mergeam împreună să facem cumpărături pentru cantină și tot timpul petrecut în mășină până la un depozit sau la piață părintele nu stătea degeaba, avea grijă să mă pregătească pt diferitele materii pe care le aveam la Seminar. Implicare totală mai ceva că un părinte trupesc. Pot să ma consider un fiu dar doar duhovnicesc. Am asistat deseori la modul de acționare a părintelui pentru persoanele aflate în nevoință. Nu conta ce oră este sau ce zi este, el lucra cu timp și fără timp. Câteodată oboseam eu de câte treburi erau de făcut dar părintele avea o altă energie, cred că o energie din cer”
(din relatările Dnului Stelian Murariu, director de agenție și administrator Imperial SM Travel)
În loc de concluzie:
,,Hristos nu are morţi! Câţi poartă
în ei sămânţa lui Hristos
trăiesc măreţ şi ard şi luptă
cu suflet nalt şi curajos.
Cu viaţa lor, cu moartea lor
vestesc pe-un Viu Mântuitor
ce veşnic e Biruitor…
Şi la adevărul că:
Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii n-au murit,
ci dorm frumos ca după o muncă fericită;
pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit
lăsat de datoria cu dragoste-mplinită.
Priviţi, acum, când drumul la capăt le-a ajuns,
cât de măreţ e cerul în care ei intrară,
în sfintele lor umbre, ce soare-a fost ascuns
şi cât de sfinte umbre prin lume ei lăsară!
o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii,
nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios
cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii.
Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus,
căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire,
nu înaintea morţii, ci după ea, ţi-a spus
Hristos că te aşteaptă a slavei răsplătire
Cei care mor în Domnul – şi pentru El – sunt vii,
mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere,
ei strălucesc pe-ntinsul întregii veşnicii
cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere…”
