De le un neamţ de acum 175 de ani în munţii Neamţului

Cel pe care-l amintim în acest scurt articol este germanul  Wilhelm de Kotzebue, un prieten al munţilor Neamţului şi al oamenilor săi.

S-a născut într-o familie de oameni iluştri, scriitori şi diplomaţi de carieră. Şi el s-a ridicat la înălţimea înaintaşilor săi. În Moldova a sosit în vizită la fratele său, consulul rus la Iaşi, Carol de Kotzebue. Carol s-a căsătorit cu baroana Molly de Koskuff, iar sora acesteia, Emilia de Koskuff era măritată cu Leon Cantacuzino, boierul stăpân al unor întinse moşii în judeţul Neamţ. Astfel Wilhelm a cunoscut-o pe Aspasia, sora lui Leon Cantacuzino. Mai mult, Aspasia i-a devenit soţie. A locuit pe moşiile de la Hangu şi a străbătut Moldova de la un capăt la altul.

El a oferit o descriere deosebită a munteanului din Neamţ: „Ţăranii aceştia de la munte sunt de o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie de suflet se vede din ochii lor cei mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că, de obicei, nu pot găsi decât în apropierea gospodăriei câte o bucată de arat. Mulţi dintre dânşii dobândesc ceva avere prin creşterea oilor, care află pe aceste locuri păşune minunată; ţăranul mai sărac însă, e silit să taie tot timpul iernii lemne pentru proprietar, spre a putea hrăni familia sa. Dacă sărăcia îl sileşte să-şi cerce norocul la câmp, nu poate sta mult, dorul îl goneşte iarăşi în munţii săi”.

  A descris şi o vânătoare în muntele Grinţieşului, cel mai înalt din Munţii Bistriţei, organizată de cumnatul său, Leon Cantacuzino, cu „mulţime de popor”, cu hăitaşi ţărani, mulţi dintre ei copii. Autorul povesteşte cu umor spaima pe care a trăit-o noaptea, când doi pui de urs, adoptaţi de stăpânul casei după ce mama lor a fost împuşcată, au intrat peste el în cameră, i-au răvăşit lucrurile, i-au rupt hainele şi l-au zgâriat şi muşcat când s-a trezit. De altfel, isprăvile sale cu urşi nu s-au încheiat. Mergând la vânătoare, a aţipit în locaşul său de tragere, mai ales datorită rachiului cu care s-au cinstit din belşug pentru a prinde curaj. Un urs zdravăn, fugărit de hăitaşi, a dat din greşeală peste adormitul nostru vânător, speriindu-se unul pe altul. Kotzebue a tras cu frica morţii şi a tras bine, ursul ucis de un glonţ în inimă s-a prăbuşit peste vânătorul care leşinase. Tovarăşii au aflat întâi ursul şi abia apoi şi vânătorul, căzut într-un somn adânc. O găleată de apă şi încă o gură de rachiu l-au readus la viaţă…

Daniel DIEACONU