Text redactat de învăţătorii comunei pentru cartea revizorului şcolar Constantin Luchian, realizată în 1932-1933. Textul a fost completat de către Constantin Luchian şi publicat în cartea sa „Locuri, oameni şi şcoli” apărută în perioada interbelică şi într-o a doua ediţie în 1996.
Era una din cele mai frumoase așezări de pe Valea Bistriței, rivalizând cu Brostenii și Borca. Deși comună rurală, avea un aspect de stațiune climaterică, ceea ce, era de fapt fiind așezată la confluența dintre Pârâul Bicaz și Râul Bistrița, de o parte și de alta a acestor ape de munte. Nu departe de Bicaz, la 3 km, pe șoseaua națională Piatra- Bicaz Bistricioara, se află punctul de unde se face ascensiunea Ceahlăului- Izvorul Muntelui- azi locul unde s-a ridicat celebrul baraj care a oprit cursul Bistriței. Tot de la Bicaz spre sud- vest pleacă șoseaua care leagă Cheile Bicazului și Lacul Roșu de stațiunea Bicaz. Azi, datorită avântului ce a luat de pe urma mărețelor lucrări de la Izvorul Muntelui și din partea opusă a muntelui străpuns de canalul ce răspunde la Stejarul, ca și de întreprinderile ce s-au înființat aici (ca fabrica de ciment), Bicazul a devenit oraș cu profil industrial, păstrându-și și specificul vechi de stațiune turistică. Satul Bicaz are o vechime de peste 200 de ani, întemeiat de mocani transilvăneni veniți aici prin pasul strâmt al Bicazului, în căutare de pășuni pentru oile lor. Numele și-l trage de la cuvântul „becaso” care pe ungurește se tălmăcește sarea broaștei sau de la cuvântul „bicăjel” = bolovani albi.
Era format din mai multe sate aproape unite între ele: Ciungi, chiar la șoseaua principală, Capșa, Dodeni, Piatra Corbului, pe șoseaua bicazului – Chei, iar mai departe Izvorul Muntelui și Cârnu pe șoseaua națională Bicaz- Buhalnița. La Piatra Corbului 2 km de Bicaz- centru se află o stâncă interesantă ca proporție, ce stă parcă să cadă în apa Bicazului, de pe care- spune legenda- s-ar fi aruncat în Bicaz o fată disperată din pricină că tătarii i-au ucis logodnicul și o urmăreau să o prindă și pe ea. De jur împrejur Bicazul este înconjurat de munți păduroși, ușor de urcat , cu frumoase poieni și locuri de recreere vara. De aceea localitatea era căutată atât pentru locurile ei pitorești cât și pentru clima sa plăcută, fără vânturi și umezeală prea mare. Locuitorii satelor din comuna Bicaz au o înfățișare frumoasă- mai ales femeile- sunt isteți voinici și petrecăreți. Se ocupau cu lucrul în fabricile de cherestea, cu cărăușia și creșterea vitelor, în special oi. Aveau gospodării bine organizate. Femeile lucrau în casă țesături și coseau la mașină. Starea economică era bunișoară și ar fi putu fi mai bună dacă a fi fost mai economi.
Starea culturală era mai ridicată decât prin satele vecine, dat fiind că școala ici funcționa din 1858, se abonau la gazete, participau la manifestările culturale. Peste 90% erau știutori de carte. Și aici, ca pretutindeni, pe Valea Bistriței, portul național formează fala locuitorilor. Poartă chiar costume luxoase, fețele au adoptat ceva din moda orășenească. Țin la credința și obiceiurile strămoșești.
Școala din Bicaz
Începuturi de școală la Bicaz s-au găsit de prin anul 1858, când un oarecare Vasile Zaharia Cruceru aduce un dascăl, Ion Matei, și-l pune să învețe carte – mai mult bisericească- pe copiii din sat și din împrejurimi, pe cheltuiala lui. Pe la 1880-1885 se vorbește și de o școală oficială. Iată numele învățătorilor titulari care au funcționat la această școală, după Ion Matei: preot V. Mărculescu 1870, C. Istrate 1880, C. Popescu 1884, Gh. Teofănescu 1890- Gribinicea 1891-1929, Pantelimon Hurjui 1912- 1916, mort în războiul de întregire, Aristotel Teofănescu 1916-1922, preotul T. Borș 1920- 1928, Didina Trifan 1923- 1925, Elena Otto 1926-1929, Elena Borș 1925-1928, soții Maria și Alexandru Iliescu 1928-1935, ultimul director până în 1935, apoi I. Tomescu, D. Trifan, Lucia Marineanu și Constantin Vlasie căzut pe front în al doilea război mondial. În 1934-1935, școala avea 130 de elevi înscriși din care frecventau 112 elevi la cele trei posturi existente. Frecventau și clasele V-VII dar cu elevi puțini.
Dintre absolvenții școlii s-au ridicat câțiva intelectuali de seamă ca: medici, ingineri, învățători preoți și mulți meseriași. Aici la Bicaz, au funcționat multă vreme și o școală de meserii care a dat mulți meseriași, atât în comună, cât și în satele vecine. Prin anul 1931 funcționa și o școală cu caracter agricol de îndrumarea sătenilor în creșterea vitelor și industrializarea laptelui.
Localul de școală din Bicaz a fost construit de acel Vasile Cruceru, care, după cât se știe, era un iubitor de învățătură. El a organiza și un fel de internat pentru copiii veniți din alte localități (Tarcău, Vaduri, Buhalnița). Era un local cu ziduri groase de 90 cm care mai dăinuie și în 1935. În 1899 i se mai adăugase o sală de clasă. Ulterior s-a ridicat un local nou, impunător, așa cum se vede și astăzi.
Prin stăruința intelectualilor din comună s-a înființat un cămin cultural unde se țineau regulat adunări cu sătenii, unde școlile organizau frumoase serbări cu jocuri naționale, coruri, teatru public. Căminul avea un local propriu cu o sală de spectacole, bibliotecă și filme cinematografice. Pe lângă acest cămin a funcționat acea școală zisă lăptărie. Date culese de Al. Iliescu
Biserica din Bicaz se află chiar la șoseaua principală, spre Izvorul Muntelui. E o construcție mare, de zid, începută în anul 1821 și terminată în 1837, în timpul păstoriei mitropolitului Veniamin. Între ctitori se numără preoții Ion, Nicolae, Gheorghe și alți enoriași localnici. Aici au păstorit preoții N. Lungu (1876), Vasile Mărculescu (1876-1910), Mircea Gervescu (1910-1918), Alex. Pop din Ardeal (1913-1920), T. Borș (1921-1929), un adevărat păstor sufletesc, mutat la Piatra Neamț, iar din 1929 funcționa preotul C. Corjescu, fiul preotului I. Corjescu de la Tașca. Biserica a fost reparată adăugându-i-se pridvorul și scările de piatră.
Din istoricul vieții religioase din această localitate, se știe că înainte de ridicarea actualei biserici, a fost aici un schit întemeiat în anul 1721, având o bisericuță de lemn la care serveau câteva călugărițe, urmate apoi de călugări. Între monahii care au slujit aici se pomenește de Damaschin Neagu, de la care a luat un munte din apropiere (muntele Neagu). Date culese de Gavril Obreja.
Satul Cârnu
De satul Cârnu se poate spune că „ a fost odată”, căci acum se află, în întregime, în fundul lacului, aici fiind partea cea mai adâncă de unde apele sunt îndreptate prin canalul ce a străpuns muntele spre Stejaru. Cârnu era format din satele Cârnu, Poiana Cârnului și Izvorul Muntelui. A luat numele de la „Cârnitura” pe care o făcea Bistrița cândva, schimbându-și albia și creând obstacolele plutașilor. Atât Cârnu. Cât și Poiana Cârnului se aflau pe valea Bistriței, între Izvorul Alb și Bicaz, mărginindu-se la nord cu satul Potoci, iar la sud cu dealul Cosmiței, ce coboară dinspre culmile Ceahlăului. Aici, încă din 1920-1922, un grup de ingineri, în frunte cu inginerul Leonida lucrau la planuri și studii pentru executarea lucrărilor de electrificare a Moldovei, care avea să fie fapt împlinit după 30 de ani și mai bine, de guvernarea democrat-populară.
Satul Izvorul Muntelui
Satul Izvorul Muntelui este mai izolat, pe valea pârâului cu același nume care coboară chiar pe pantele Ceahlăului și curge prin mijlocul satului, el fiind o bucată de vreme și potecă de urcuș spre vârful muntelui, spre Dochia. La mijlocul drumului se află o cabană primitoare cu același nume. Urcușul pe poarta aceasta pare să fie mai ușor decât cel pe la Durău, fiind mai lung și mai puțin pietriș. Din partea aceasta „Ceahlăul stăpânește ca un domn peste toate măsurile ce alcătuiesc în juru-i o strajă de onoare” cum scrie Alecu Russo. Dacă ai norocul să nimerești o vreme bună, ca să prinzi un răsărit de soare pe vârful lui, poți spune că ai trăit să vezi un tablou de o măreție fermecătoare.
Locuitorii prezintă același specific ca și cei din Bicaz, fiind și ei veniți tot de prin Ardeal. Sunt însă poate mai superstițioși și se iau după anumite eresuri, ca de pildă:
„În anul bisect nu-i bine să se însoare omul”.
„Când vinzi o vacă, smulge-i un smoc de păr, ca să nu piară norocul”
Și în descântece sunt tari oamenii de la Cârnu:
Descântec de purici:
Se descântă cu o pâine în mână, în care se tot înfige un cuțit, zicându-se de trei ori:
„am înfipt cuțitul în pâine,
Du-te, diavole, de la mine;
Cum se strâng peștii la leasă
Așa să fugă puricii din casă.
Fugiți și vă răspândiți!”
Școala din Cârnu
A luat ființă în anul 1893, cursurile fiind ținute de C. Teofănescu- Gribincea, învățător titular, din Bicaz, care ținea lecții cu elevii claselor I și II, în număr de 30-34. De trei ori pe săptămână pentru care primea 20 de lei pe lună în plus. Dintre învățătorii titulari după C. Teofănescu, au fost D. Trifan, care a funcționat între 1896-1929, fost câțiva ani revizor școlar clasa a II-a, apoi, Virginia Trifan și Gh. D. Trifan, directorul școlii și în 1934-1935. La acea vreme școala avea 71 de elevi înscriși în clasele I-VII, din care frecventau 50 în clasele I-IV. Clasele V-VII au fost trimise acasă din 1930, în urma măsurilor luate de autoritățile administrative de atunci.
Școala avea o bibliotecă cu peste 700 de volume, un muzeu și un atelier foarte bine organizat de directorul Gh. Trifan care făcuse cursurile speciale de la Deva. Dintre elevii acestei școli, trei au devenit învățători, doi preoți, un medic și un număr mare de meseriași. Date culese de Gh. D. Trifan.
A selectat Roxana Tănase Gabor
