Hoţi sau/şi haiduci se întreba şi ne întreba un autor, cercetător al temei, într-una din cărţile domniei sale. Cert este că toţi erau hoţi, pentru că furau, prădau. Numai că tâlharii o făceau pentru îndestularea lor, în timp ce haiducii împărţeau parte din câştig şi cu nevoiaşii. Şi erau mulţi. Boierii îi numeau şi pe unii şi pe alţii tâlhari şi plăteau cu bani grei potere care să-i stârpească.
Haiducii luau calea codrului din cauza samavolniciilor la care erau supuşi ei sau neamurile de către boieri. De regulă, erau oameni voinici, asemeni lui Vasile cel Mare sau iuţi la trup şi minte. Nu ştiau cei frica, erau ca „paserile” cerului, libere. Ei au adus nevoiaşilor un dublu serviciu: îi miluiau, pentru a le alina cât de cât amarul, dar băgau şi frica în exploatatori („pe ciocoi îi bagă-n boale”), care de multe ori erau mai cumpătaţi atunci când puneau biruri. De aceea erau anunţaţi când se pornea vreo poteră pe urmele lor, protejaţi de către ţăranii munteni, ducându-le alimente şi straie în locuri anume stabilite. Mulţi haiduci, la vreme de restrişte pentru ţărişoare, se înrolau ca lefegii la diferiţi domnitori săvârşind adevărate fapte de vitejie.
Astfel de fapte nu puteau fi trecute cu vederea. Scriitori, poeţi, dar şi oameni simpli din popor le-au închinat doine, balade, legende în care de cele mai multe ori isprăvile lor erau amplificate. Îi lăudau pentru vitejia de care dădeau dovadă în lupta împotriva nedreptăţilor şi îi plângeau atunci când ajungeau la ştreag, de cele mai multe ori datorită „vicleniei şi vânzării” unora, care pentru câţiva galbeni îi trădau ca pe Iisus.
Pe Valea Bistriţei a circulat în mai multe variante, asemănătoare, „Banda lui Bujor”, o piesă de teatru folcloric, având în rolurile principale pe Bujor şi Codreanu (în unele piese fiind confundat cu Jianu, datorită faimei celui din urmă). Nu e de mirare, pentru că munţii Bistriţei au oferit casă şi masă haiducilor, dar şi mijloc de refugiu spre Ardeal atunci când poterile îi înghesuiau.
Piesa e pe cât de simplă, la prima vedere, pe atât de complexă şi dramatică. Rând pe rând, Bujor şi Codreanu sunt prinşi de oamenii „Ghincului” şi puşi „în lanţuri grele”. Mita pe care o acceptă „vânătorul şi roşiorul” îi „face scăpaţi şi de lanţuri dezlegaţi”. În final căpitanul poterei acceptă situaţia, dând parcă de înţeles că nu şi-a dorit prea mult să-i prindă: „În bună palmă mi-ai fost/Dar eu n-am fost bucuros” – aici bucuros nu ştiu dacă are sensul de a fi capabil de a-i duce la eşafod sau că nu prea avea tragere de inimă.
Cea mai spectaculoasă revenire a piesei mi se pare cea din 2009-2010, când „actorii vechi şi alţii noi” s-au reunit după 11 ani. Sprijiniţi de profesorii Daniel Dieaconu şi Titeluş Andraş, pe o vreme superbă de iarnă, într-un cadru feeric, în Cheile Bradului, cu cai şi entuziasm a fost înregistrată şi apoi transmisă de diferite canale de televiziune piesa.
Nu aş vrea să fiu sceptic, dar cred că ea va rămâne pe nişte discuri sau în cărţi, deoarece o parte din „actori” au trecut la cele veşnice, alţii îşi duc bătrâneţile pe lângă casă, iar cei tineri se pare că nu mai au acel entuziasm haiducesc. Părerea mea e că ar trebui preluată această piesă de către un ansamblu profesionist, care ar duce mai departe tradiţia, dar şi mândria şi dorinţa de libertate a românilor.
Învăţător Ilie ALEXANDRU