„Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule…”
Prelucrarea lemnului este un meşteşug ce implică diferite tehnici şi unelte, în funcţie de produsul finit. Dogari, tâmplari, dulgheri, fiecare sunt artişti ai lemnului. Locurile acestea aduc, din timpuri străvechi, povești despre oameni harnici și pricepuți, cunoscuți în societatea rurală drept Rotarul, Tâmplarul, Dogarul… Ajungeau să fie mai ușor de reperat după ocupația pe care o aveau decât după nume. Și știau a mânui lemnul!
Dogăria este o meserie care solicita un număr mare de operaţiuni pentru a se ajunge la produsul finit, iar uneltele de mânuit sunt, implicit, în număr mare. Pe masa de lucru a dogarului se află cuţitoaia, sfredelul, tesla, toporul, barda, compasul, ciocanul de şănţuit, cleştele de tras cercuri, nicovala şi un drug de fier, scaunul de doage.
Lemnul utilizat poate fi bradul, frasinul, stejarul, fagul, în funcţie de natura vasului ce urma a fi construit. Pentru confecţionarea cercurilor este nevoie de esenţe elastice. De obicei, în zonă, este folosit alunul. Dacă unii meşteşugari lucrau numai într-un anumit sezon, dogarii, în atelierele lor, lucrau permanent.
Cofa se folosea pentru cărat apă. Are formă de trunchi de con cu baza mică sus şi toartă. Poloboacele pentru vin şi cele pentru ţuică se făceau numai din stejar. Se spune că stejarul nu permite pătrunderea mucegaiurilor şi a mirosurilor, drept urmare, vinul nu se oţeteşte ci, dimpotrivă, capătă o culoare şi un gust deosebit. Fagul era folosit la realizarea vaselor pentru murături.
După ce au fost trase la muchie, doagele se pun la uscat. Pentru a se obţine vase din aceste doage, dogarul va trebui să le lege, să le reteze capetele, să le gărdinărească. Ultimele două etape sunt păpuritul şi fixarea fundurilor. Pot fi legate cu cercuri metalice sau ce cercuri din lemn. Gărdinăritul constă în efectuarea unui şanţ de câţiva milimetri pentru a se putea fixa fundul vasului. Fedeleşul (butoiaş mic din lemn de forma unei tobe) se folosea pentru transportul lichidelor. Are o formă ovală şi un gârlici prin doaga unde este şi mânerul de purtat. În aceeaşi parte are şi un canal de aerisire care ajută la umplerea sau golirea vasului cu apă.
În poloboc se punea varza la murat. Capacitatea i se calcula în funcţie de numărul de căpăţâni de varză ce puteau fi puse la murat (100 – 150). Putea să aibă formă cilindrică sau de trunchi de con.
În borşer se umple borşul acru. Are o capacitate de până la 10 litri. Bărbânţele sunt vase pentru păstrarea brânzeturilor. Au dimensiuni şi forme diferite. În general, sunt mai largi la fund şi mai înguste la gură. Se închid ermetic cu un capac de lemn. Brânza se poate păstra în bărbânţă de toamna până primăvara. Laptele proaspăt se păstrează în budâi sau budâiel. Este un vas ce poate fi întâlnit cu diferite capacităţi, de la 2-3 litri până la 10 litri.
Budaca este un vas de capacitate mare folosit pentru închegarea laptelui – obţinerea caşului. Se întâlneşte, de obicei, la stână. În gospodării se foloseşte pentru depozitarea pe termen scurt a boabelor de struguri zdrobite, din care urmează a se obţine mustul.
Unele denumiri ale acestor obiecte s-au transformat din substantive comune în substantive proprii, fiind des întâlnite în zona Broşteniului ca nume de familie: Budăi, Budâi, Fedeleş, Poloboc. În satul Mădei un mare număr de persoane poartă numele de familie Budăi, iar în satul Soci din comuna Borca, numele Fedeleş este foarte des întâlnit.
Scobite dintr-o singură bucată de lemn sunt: cupa de muls, chiua, scafa, căuşul, chisălogul, fundul, covata, lingura, polonicul. În cupă se mulgeau oile sau caprele, fiind un vas mai mic.
Chiua este des întâlnită în zonă şi sub formă de piuă. Se confecţiona dintr-un lemn de esenţă tare (stejar sau fag). Meşterulciopleşte interiorul butucului, astfel încât pereţii să rămână cu o grosime de cel puţin 5-8 centimetri. Chilugul are unul sau două maiuri. Era folosită pentru sfărâmarea seminţei de cânepă, a boabelor de grâu, pentru zdrobit drobii de sare sau pentru deşfăcat porumbul. Ştiuleţii de porumb puşi în chiuă erau bătuţi cu chilugul până săreau boabele. Astfel de chiuă exista aproape în fiecare gospodărie deoarece nu se comercializa sare decât sub formă de drob (bulgări de sare).
Din lemn de fag sau de mesteacăn, despicat în două şi scobit se făcea şi covata, un alt obiect de uz casnic. Aceasta era folosită, de obicei, pentru frământarea aluatului. În cele mai mari se punea carnea atunci când erau sacrificate animale mari, vite sau porcine. Covata înlocuia uneori leagănul; femeile improvizau un leagăn pentru prunci dintr-o covată mai mare.
În scafă – strachină de lemn – se pisa ustoroiul cu un pisălog. Pentru luat făina sau grăunţele din hambar se folosea căuşul. Cu culişerul se învârte mămăliga şi se netezeşte cu leafa.
Lingurile, de la cele de dimensiuni reduse, până la cele mari, pentru stâni, erau obţinute tot prin scobirea unui lemn. Unele dintre aceste piese sunt veritabile opere de artă, deoarece meşterii populari le împodobeau cu diferite modele. Cele mari, numite şi linguroaie, au încrustate pe ele adevărate poveşti ale oierilor, doine, sau, mai simplu, data la care au fost confecţionate şi numele meşterului. La stână, ciobanii şi astăzi le folosesc pentru măsurarea cheagului sau pentru învârtit urda. Lingura pentru urdă are o coadă de cel puţin un metru pentru ca ciobanii să nu se ardă ce zerul atunci când învârt în cazan.
Odată cu apariţia strungului, cioplitul vaselor din lemn a fost înlocuit cu strunjitul lemnului. Obiectul care nu lipsea de la nicio ceremonie de nuntă, botez, cumătrii era plosca. Obţinută prin prelucrarea unei singure bucăţi de lemn, era întotdeauna însoţită de un păhărel cu dublu rol: din el beau cei invitaţi la ceremonie, dar, în acelaşi timp, avea rolul capacului de la gura acestui vas…
Paula BONDAR
Foto: Petruț Borcea
