„Mă numesc Vigu Paraschiva, după numele de fată Curcă Paraschiva, m-am născut în anul 1923, 17 Octombrie și am 88 ani (N.R. în 2012). Locuiesc în satul Grințieșul Mic, judeţul Neamț. Am fost căsătorită cu Vigu Alexandru născut în 1924 și decedat în 1994. Am avut un frate decedat pe front, în cel de-l doilea război mondial. Am copilărit în satul meu și am făcut școala unde este acum grădinița, avându-l ca învățător pe Nicolae Trofin toți cei 7 ani de școală pe care i-am urmat. Cea mai aspră pedeapsă care o aplica era statul în genunchi pe grăunțe. Duceam de acasă lemne şi surcele cu rândul ca să putem încălzi sala de clasă. De curățenie ne ocupam tot noi copii. Nu se făceau serbări ca acum. Timpul liber îl petreceam cu animalele pe dealuri, cu o bucată de mămăligă, brânză și o ceapă roșie în traistă sau ajutând părinții prin gospodărie. Fiind un copil necăjit, mergeam foarte rar la hore sau baluri.
Prima dată m-a pețit un băiat de la Brăila, dar nu mi-a plăcut zona și l-am refuzat. În 1946, m-am căsătorit, dar provenind amândoi din familii sărace nu am făcut nici o nuntă. Pe timpul războiului m-a luat o familie de boieri din Brăila, unde am crescut doi băieți, de aceea nu am prins aici războiul. Când m-am întors acasă nu am mai găsit nici mamă, nici tată, iar singurul frate a murit pe front.
La început ne-am făcut o singură cameră, cu o sobă de tablă în care am stat până în 1966. Am născut doi copii, o fată și un băiat. Băiatul anul acesta a murit. Hainele pe care le purtam erau făcute din cânepă, in și erau cusute de mine. Mâncarea zilnică era din ce aveai în gospodărie. Coceam câte un cuptor de mălai și plăcinte, foloseam laptele de la animale și altele.
Pe timpul comunismului, moșneagul a avut probleme cu miliția, deoarece folosea la ștanțarea topoarelor o ștanță nemțească. Televizor și radio am avut după anii ’70, iar cu tehnologia din ziua de azi nu o cunosc. În continuare vreau să vă povestesc despre moșneagul meu.
A fost unul dintre cei mai mari meșteșugari din toată zona în fabricarea topoarelor, țapinelor și tot ce ține de fierărie. Fiecare unealtă care ieșea din mâna lui avea o ștanță.
A vrut sa-și construiască o casă care să se învârtă după soare. Ca temelie voia să folosească niște șine de cale ferată pe care să le taie la rotund și pe niște roți să înceapă construcția casei, dar a rămas un vis neîmplinit. Și-a construit un gater care avea ca mecanism de acționare a pânzei un căruț umplut cu bolovani pe care cu un scripete îl urcai pe o râpă, iar când îi dădeai drumul la vale puteai tăia aproximativ 25 cm de buștean. Apoi și-a construit un gater mai modern, iar după câțiva ani și-a mai construit unul, unde motorul era învârtit de o roată mare! Și-a confecționat mai multe ustensile și aparate care îl ajutau să facă fel de fel de lucruri. Moara de măcinat grăunțe care este activată de o pedală”.
Din cele spuse de doamna Paraschiva, am completat noi prezentarea. După terminarea prelucrării toporului și călirea lui în diferite uleiuri și substanțe pe care numai el le știa, trecea la o nouă etapă și anume pânzuirea lui pe două tocile (piatra adusă de la o carieră din Pipirig) una mai mare mai poroasă care șlefuia toporul din gros și una fină. Cea mai importantă operație era călirea toporului, dar pe care nu a arătat-o niciodată la nimeni, probabil doar feciorului lui, care din păcate a luat acest secret în mormânt. Odată, tatăl meu l-a văzut pe bădia Alexandru după ce a călit un topor, a tăiat o bucată din gura lui și-a ieșit afară la soare să o privească și, în funcție de culoarea pe care o avea fierul, știa ce fel de călitură să-i de-a toporului pentru a rezista la fasonatul buștenilor în pădure.
Alt aparat făcut de el este polizorul care nu merge la curent ca cele din ziua de azi, ci este activat de o pedală pe care o calci cu piciorul. Aici ascuțea topoarele. De asemenea, un alt aparat pe care îl folosea este burghiul.
La fabricarea topoarelor folosea mangal pe care și-l făcea singur. Stivuia lemnele într-un anumit fel, le acoperea cu un rând de cetină, apoi cu un strat de pământ și făcea așa numita bocşă. Lăsa un loc micuț la baza ei unde dădea foc și stătea tot timpul lângă ea și o păzea ca lemnele să se transforme în cărbune și nu în cenușă. La multe din aceste proceduri era ajutat de familie, de soție și de fiica lui Maria, care știe și în ziua de astăzi să folosească toate aceste utilaje care sunt în perfectă stare de funcționare.
Bădia Alexandru Vigu, că așa îl știau toți oamenii, era un om dintr-o bucată, dacă ar fi putut ar fi muncit continuu. Foarte puțini au fost oamenii care s-au putut apropia de sufletul lui și l-a care le mai împărtășea câteva din secretele meseriei lui.
Pe seama lui Alexandru Vigu circulă multe povești, dar pe care vârsta noastră o face pe tanti Paraschiva să nu ni le spună.
