Îndeletniciri dispărute: Plutăritul pe râul Bistrița

Una dintre activitățile tradiționale, dar și de o importanță semnificativă pentru locuitorii văii Bistriței, era plutăritul pe râul Bistrița. Acesta era o practică veche care presupunea transportul lemnului pe apă, reprezentând totodată o componentă economică semnificativă, dar și o activitate de bază a oamenilor locului. În continuare vă invit să descoperiți modul în care plutele erau confecționate, etapă cu etapă.

Legarea plutei este prima etapă a procesului, după ce lemnul era adus din pădure și depozitat pe malul râului, în „schele”. De acolo, buștenii erau transportați cu boii sau coborâți în apă cu ajutorul ţapinei, pentru a pregăti pluta. În apă, un lemn era așezat orizontal, iar pe acesta se puneau buștenii cu capetele mai subțiri. În mijlocul structurii, se adăugau bușteni de dimensiuni potrivite pentru a forma și lega al doilea căpătâi, denumit „tabla a doua”. La marginile primei table erau legați bușteni mai lungi pentru a întări structura și a proteja următoarea parte a plutei. Peste aceștia se așeza o chingă cioplită, mai lată, care se fixa cu cepuri de lemn, iar capetele lungi ale buștenilor erau tăiate cu toporul. Deasupra chingii, un jug era prins cu cepuri de lemn, iar în acest jug se fixau restele, pe care se așezau cârmele. În funcție de numărul cârmelor, restelele erau poziționate la distanțe echilibrate.

Cârma era confecționată dintr-un lemn lung, numit „condei”, de până la 8 metri, și o lopată din scândură fixată cu cuie de fier. La plutele formate din dulapi, cârma era mai scurtă. Primul căpătâi, cunoscut sub numele de „buzari”, reprezenta începutul plutei. Buștenii scurți de la marginile exterioare, numiți „argele”, protejau pluta de malurile râului și țineau lemnele strânse, fiind legate cu o sârmă subțire, numită „coardă”. În cazul plutelor cu mai multe căpătâie, căpătâile din mijloc erau numite „mijlocari”, iar ultimul era „curari”, care includea un jug și cârmă pentru dălcăuș.

După confecționarea plutelor, acestea trebuiau legate. Legătura dintre căpătâile plutei se făcea cu gânjuri. La începutul secolului XX, gânjurile erau realizate din nuiele de alun, care rezistau foarte bine, iar mai târziu s-a trecut la folosirea sârmei. Buștenii mai scurți, numiți „mânzocuri”, erau legați de mijlocari cu gânjuri și erau adăugați pentru a întări construcția. Plutele erau prevăzute cu bușteni mai lungi de-a lungul marginilor pentru a proteja căpătâile de agățarea de malurile râului. O plută putea conține între 30 și 60 de metri cubi de lemn, iar după război, s-a trecut la folosirea sprangii pentru legătura căpătâielor, ajungându-se la plute de până la 120 de metri cubi.

Pluta era condusă de doi plutași, ajutați de un dălcăuș, care putea fi un copil sau o femeie. Plutașii purtau un port tradițional, compus din cămașă de cânepă, pantaloni din lână țesuți manual, flanelă din lână de oaie, suman și pălărie sau căciulă de miel, în funcție de sezon. În picioare aveau opinci și ciorapi de lână, iar la brâu purtau chimir, o curea lată în care își țineau banii.

Drumul plutelor era de-a lungul râului Bistrița, un traseu lung care ajungea până la Galați, la confluența cu Dunărea. Cei mai cunoscuți plutași navigau pe râul Bistrița până la Piatra-Neamț. De acolo, plutele erau preluate de plutași din alte regiuni, cunoscuți sub numele de „gălățeni”, care le duceau mai departe pe râul Siret, până la Galați.

În drumul lor, plutașii se confruntau cu multe dificultăți, mai ales când vremea era nefavorabilă, iar plutele se blocau în locuri mai înguste sau în coturile râului. În aceste cazuri, plutașii formau „închisori de plute”, în care plutele se adunau și se blocau între ele. Munca era grea, dar plutașii o făceau cu multă dăruire și respect pentru tradiția lor.

Această tradiție a fost un simbol al muncii grele și al legăturii strânse dintre oamenii din zonă și natura care îi înconjura. Plutăritul a fost adesea însoțit de cântece și povești transmise din generație în generație, iar în cultura locală a rămas o imagine de respect și mândrie. În ciuda dificultăților, plutașii au continuat să practice acest meșteșug cu dragoste și devotament, iar în zilele noastre, tradiția plutăritului pe Bistrița este evocat cu respect în cântecele populare și în istoriile locale, fiind o parte esențială a patrimoniului cultural al regiunii.

Cȃntecul plutașilor de pe Bistrița

Gavril Galinescu

Dragu-mi-i cucu’ cântând,

Dragu-mi-i cucu’ cântând

Ṣi mierluşca şuierȃnd,

Pluta pe vale mergând.

 

Ṣi-am zis verde arţǎraş,

Ferice de cel plutaş

Vara-i toata lumea lui

Iarna stă cu mândra lui.

 

Refren : Foiliţă trei argele

Trage bade pluta-n schele.

Sa mă sui să-mi iau mărgele,

De la mal sǎ-mi iau tulpan!

 

În sfârșit, cu trudă multă,

M-am suit şi eu pe-o plută

Plută bună, bun plutaş,

Să mă ducă la oraş.

 

Pe la Balta Boului,

Cântam „Frunza  mărului”

Pe la pod pe la Bicaz,

Avui c-o mȃndră necaz!

 

Refren: Pe la pod pe la Tarcău

Sare cârma din resteu

Şi butucii vin buluc,

Văleleu, ce mai bucluc!

 

Dar plutaşul cel frumos

Nu  s-uita pe vale-n jos

Şi cu mine şuguia,

Pluta pe-un grind mi-o punea.

 

Stau şi plâng pe-un bolohan,

C-am rămas fără tulpan

Şi mă uit în sus cu jele,

C-am rămas fără mărgele.

 

Refren: Iar plutaşu-i cu alean,

C-a rămas  fără suman,

Fără sfredel şi topor,

Şi-a rămas cu capul gol.

 

Şi când apa este bună

Şi cu haitul împreună

Şi plutaşu-i chibzuit,

Duce pluta cu câştig!

 

Predă pluta la Sarata,

Adălmaşu-l bea la Slata,

Vine-acasă cu bani buni,

Obicei din moşi străbuni.

 

Refren:  Însă  dragostea de plute

Aduce necazuri multe

Nicio hasnă, nici un spor,

Ba pagubă adeseori!

Bibliografie: T. Galinescu, Plutașii de pe Bistrița, Editura Alfa, Piatra Neamţ, 2005.

Daiana FERARU