Eseu etnografic: Ţesutul – ocupaţia de bază a muntencelor

Dacă ne-am întoarce în timp cu câţiva sau chiar sute de ani în urmă, am plânge de milă bunicilor noastre şi ne-am întreba (pe drept cuvânt) cum rezistau, cum făceau faţă „nevoilor”. Documentele vremii atestă că erau rare familiile care aveau doi-trei copii. De regulă numărul acestora era cuprins între cinci şi zece. Astăzi familiile ce au doi copii, intră de multe ori în panică: „Cu ce-i îmbrac? Ce jucării le cumpăr? Ce le iau „bun” de mâncare? Ce zic colegii, vecinii?” etc. Sunt câteva întrebări care macină pe fiecare părinte şi nu-l lasă să se odihnească.

Revenind la bunicuţe, e adevărat că ele duceau greul gospodăriei. Bărbaţii, uneori lipseau cu săptămânile sau chiar cu lunile, fiind plecaţi la muncă în pădure, la cărăuşie sau la plutărit, meserii specifice zonei. O zonă de munte unde se puneau câteva cuiburi de cartofi, se semăna o prăjină, două de „păpuşoi ciocantini”, ceva fasole, un strat de cânepă şi poate şi ceva in.

Opt, zece suflete, erau greu de hrănit. Baza era creşterea animalelor; laptele, brânza, ouăle, carnea reprezentau hrana de bază. Laptele dulce, laptele acru, brânza cu mămăligă, scrobul, jumările, borşul etc. erau meniul zilnic. Dar, pentru a prepara astfel de delicatesuri, pe care le apreciem şi azi, e nevoie de animale. Cine avea grijă de ele? Aţi ghicit: femeile.

Din primăvară puneau seminţele, prăşeau, pliveau, făceau fân, culegeau roadele, uscau prunele pe lozniţe, făceau dulceaţă, compot, poverlă (un gem de prune), murături …

O să spuneţi: „Nu e posibil! Vitele … copiii?…” Ba da, chiar mai mult făceau. Copilul de trei ani avea grijă de fratele mai mic, iar un băiat la cinci-şase ani era stâlpul familiei, îndeplinind treburile bărbăteşti, iar fetele, de aceeaşi vârstă erau „gospodine”, înlocuind mama la multe treburi. Închipuiţi-vă câtă treabă făcea o familie compusă din opt-zece membri, din care cel mai mic avea opt-nouă ani (ăsta ducea apă şi ce mai era nevoie). Deja mama coordona astfel de activităţi.

    Rămâne problema îmbrăcămintei. Oaia, animal specific zonei montane, dă lapte din care se face brânză (şi nu numai), miei, carne, dar, în fiecare an – lână. Aş putea spune că lâna era un fel de aur pentru ţărance. După ce lâna era tunsă, primăvara, era spălată de „usuc”, dată la pieptănuş, pentru a scoate „părul” şi lâna fină. Ambele erau aşezate în caiere şi apoi toarse în fire, mai groase sau mai subţiri, în funcţie de folosinţă. Din păr se ţeseau traistele mari (un fel de plase destinate transportului de mărfuri) şi cele mici, cu care femeile mergeau la biserică sau le puneau pe umăr în zilele de sărbătoare (ca pe nişte genţi, poşete).

Din lână – îmbrăcau casa şi familia. Împleteau ciorapi (colţuni) şi flanele (plovere), ce rămâneau în culoarea naturală sau erau vopsite cu ajutorul unei fierturi de coajă de nucă, ceapă etc. ce le dădea o culoare maronie şi „care nu se spăla”.

Urmează să mai spun ceva despre partea cea mai dificilă, utilă, dar şi plăcută a bunicuţelor. Plăcută, pentru că, de regulă, se asociau două – trei pentru o lucrare, iar timpul trecea mai uşor. Util, pentru că fiecare îşi făcea un covor, o cuvertură, câteva prosoape, o traistă, o carpetă sau poate o catrinţă, nişte pânză, câteva ţoale şi câte altele. Fiecare lucra cam ce avea nevoie, dar de multe ori făceau schimb.

Nu se poate vorbi de ţesut fără urzeală. Pe timpurile vechi era asigurată din cânepă, o plantă din a cărei tulpină, după „topire”, „meliţare” se obţin nişte fire ce pot fi toarse, obţinându-se un fir, mai gros sau mai subţire, tot după necesităţi. Din firele toarse mai subţire se făcea pânză. Din aceasta se confecţiona lenjerie de pat, dar prin decupare şi o coasere „cu mâna” se obţineau „cămeşoaiele”, un fel de rochii fără mâneci, lungi, până aproape-n călcăie, pe care le purtau vara şi fetele şi băieţii.

Dacă erai băiat de însurat şi mergeai „în peţit”, iar pereţii casei fetei erau goi, plecai. Însemna că fata, ori e prea săracă şi nu avea de unde să-şi facă zestre, ori e prea leneşă. Dacă fata era săracă, dar şi mai frumuşică, viitoarea soacră se uita la „burloi”, partea din sticlă a lămpii. De era şters bine, era un plus. Tot soacra mai arunca câte „un ochi” în faţa sobei şi, dacă avea posibilitatea, pe sub pat. În acele vremuri, nu se făcea multă şcoală, iar telefoanele, calculatoarele lipseau cu desăvârşire.

Totuşi, pe un urzoi, un fel de cadru făcut din patru dreptunghiuri de lemn îmbinate, femeile urzeau, adică puneau firele, potrivit lungimii şi lăţimii ţesăturii, le strângeau în aşa fel încât să nu se încurce la întins (dacă aveţi mame sau bunicuţe ce ştiu să urzească, rugaţi-le să vă spună cum calculează). Toate astea se pun pe stative, un fel de cadru rudimentar, dar foarte complex, din lemn, pe care sunt amplasate sulurile, iţele, spata, vatalele, călcătorii…

Ce făceau la stative? Pânză, covoare, carpete, ştergare… tot ce era necesar în casă. Când? De regulă, iarna, printre treburile gospodăriei. Cum le făceau? Cu dragoste de familie şi cu un neasemuit simţ al frumuseţii şi al respectării tradiţiei.

Toţi cei ce cred că tradiţia face parte din sufletul nostru, al românilor, pot veni la Muzeul Grinţieş, unde veţi descoperi documente ale trecerii strămoşilor noştri prin vremuri şi vă voi putea da relaţii despre acest fermecător meşteşug, pe care şi eu l-am deprins din copilărie.

Ilie ALEXANDRU