Mereu m-a impresionat simplitatea caselor de odinioară, poveștile pe care le ascund împletite de frumusețea acestora. Cu toate că timpul și-a pus amprenta nemiloasă asupra lor noi nu le-am uitat. Muzeul sătesc al Grințieșului oferă un exemplu viu al unei case de pe la începutul secolului XX, iar noi dorim să înțelegem mai bine cum era odată.
Cu ajutorul unui simplu exercițiu de imaginație ne reîntoarcem în trecut, deschidem poarta și intrăm într-o curte nu prea mare, deoarece agricultura era una dintre îndeletnicirile principale, iar fiecare bucățică de pământ era folosită în acest scop. Casele vechi nu aveau o pivniță, ci prin dosul construcției era o dolie, iar uneori se săpa o groapă pentru a depozita cartofii, nu foarte adâncă în care se așezau paie, se puneau cartofii și se acopereau tot cu paie.
Locuința era compartimentată astfel: se intra într-o tindă, aceasta servea ca loc de trecere în cele două camere și în pod. Neavând o cămară în tindă se ținea polobocul cu curechi, bărbânța cu brânză și bărbânța cu lapte. Casa nu avea o prispă cu stâlpi, ci era o prispă lată circa 70 cm, acoperind trei-patru laturi ale casei, iar rolul ei era de apărare împotriva frigului. Camera de locuit era austeră având laițe (paturi) completate cu câteva articole de mobilier, după ușă era un blidar pentru veselă și alimente, o masă mica și rotundă cu câteva scaune, apoi aparatul de gătit-încălzit și cuptorul. Geamurile erau de mici dimensiuni acoperite cu piei de animale/ nu aveau sticlă în acele vremuri. Fumul era lăsat să iasă în pod tocmai pentru a afuma și conserva carnea de porc; să nu uităm că în acele timpuri nu era electricitate. Tot în pod se mai depozita porumbul, nucile, merele, fasolea, ceapa și prunele uscate.
Materia primă din care erau construite aceste gospodării era lemnul, piatra și lutul. Casele erau acoperite cu draniță. Lemnul se procura toamna sau iarna pentru că avea mai puțină sevă și era mult mai rezistent. Pentru draniță se folosea molidul fiind de esență tare, acesta trebuia să fie drept fără cioturi, să fie un lemn tânăr, să crape bine, drept și ușor. Odată ales lemnul se căra cu căruța trasă de boi la locul construcției, apoi se decojea, se tăia cu bestia în funcție de dimensiunea dorită și trebuia lăsat la uscat undeva la umbră până era gata de prelucrat.
Dranița diferă ca lungime, grosime, lățime în funcție de preferințe. Unealta principală care servește la crăpatul roatelor este cârneciul și botica. Roatele vin puse în picioare (drepte) se crapă în două apoi în patru și tot așa până se ajunge la o optime din lemn aceasta fiind dranița sau șindrila. Mai este un tip de șindrilă și anume șindrila în șpont- ea fiind mai groasă care are un canal numit șpont, iar spre celălat capăt se subțiază treptat tocmai pentru ca îmbinarea lor să fie una unitară. Se întâlnesc mai multe tipuri de draniță: coada rândunicii, solzi de pește, bot de rață, săgeată, faguri de albine, colțată, dreaptă și rotundă. Odată ales modelul de către proprietar în funcție de bugetul pe care-l avea se putea trece la partea de executare a lucrării. Cu ajutorul cuielor din lemn de tisă dranițele veneau fixate cu măiestrie pe acoperiș. Tehnica cea mai des folosită în acele vremuri era denumită acoperiș în stânește sau nemțesc. Dar mai erau și alte tipuri: acoperișul învelit sau în strajă.
Uneltele întrebuințate la drănițit erau: bestia, cârneciul, bărdița, crivala, scaunul de cioplit, cleștele și scaunul mobil de atârnat de lețuri. Astfel meșterii acelor vremuri acopereau casele una câte una bucurându-se de simpatia tuturor:
Timpul s-a derulat în ritmul lui, aceste așezări au îngenunchiat rând pe rând, pe locul unora s-au construit altele noi, moderne cu alte tehnici de lucru, au apărut alte cerințe ale vieții cu alt mod de a gândi. Un lucru nu s-a schimbat, și anume conceptul de casă și de tot ce implică acest cuvânt scurt, simplu și profund. Ce-i drept, nicăieri nu-i mai bine ca acasă!
