Repere istorice: „După informații de arhivă meșteșugul prelucrării pieilor și al blănurilor în Moldova cunoaște o mare dezvoltare în perioada feudală. În atelierele de pe domeniile domnești și boierești cojocarii se recrutau dintre țăranii dependenți (vecini, poslușnici), robi-țigani, iar în atelierele de pe domeniile mănăstirești, cojocarii erau recrutați dintre călugări. Din secolul al XVII-lea începe organizarea în bresele a meșteșugarilor ( avem bresele de cojocari și blănari). În secolul al XIX-lea breslele se vor desființa fiind înlocuite de ateliere mari și lucrative” („Etnografia Văii Bistriței”).
. Ca în toate domeniile, progresul economic și-a pus amprenta și în aceast domeniu, dacă odinioară cojoacele, căciulile de miel, bondițele tradiționale erau la mare căutare, astăzi sunt înlocuite de mărfurile sintetice și anoste.
În acest articol vom vorbi despre o familie renumită de cojocari de la Petru Vodă, familia Puiu Gavril (1911-1995) și Puiu Mărgărinta (1921-2001). O mare parte dintre bundițele tradiționale pe care le avem prin lăzile de zestre ale bunicilor au fost cusute de acești meșteri populari. Nepoata lor, a moștenit și ea acest talant, dar dorește să rămână în anonimat, însă ne va povesti câte ceva despre bunicii ei.
Cu bucurie își amintește de anii copilăriei pe care-i petrecea cosând, alegând ațe sau făcând diferite operații practice. Dl. Gavril se ocupa de tot procesul tehnologic începând cu tăbăcitul pieilor, (le ținea în zer și tărâță; avea niște rețete secrete), dubitul, croiul, cusătura până la obținerea produsului finit. Materia primă consta în piei de miel, uneori piei de vulpe, dihor sau iepure. Atelierul era plin de blănuri, de ațe, de fel de fel de instrumente, de tipare și din zori de zi până-n seară lucra neobosit. Ținea cont și de anumite credințe populare, de exemplu în lunile fără „r” se puteau prelucra pieile; în rest nu era indicat. Munca cojocarului era o muncă grea și sedentară. În fiecare etapă soția dânsului lucra cot la cot cu el transformând totul într-o afacere de familie. Clienții erau numeroși, veneau din toate părțile și purtau cu mândrie creațiile acestora personificând omul gospodar și înstărit al acelor vremuri.
„Bondițele de pui fac parte din zestrea fetelor, în trecut numărul bundițelor era semnul opulenței burgheziei sătești de pe Valea Bistriței. Brodatul, numit local înfloritul de mână sau împuiatul poate fi rar sau bătucit, florile sunt cusute în relief pe fondul alb al jamșei,iar jamșa dispare sub profunzimea florilor colorate. Broderiile sunt dispuse în râuri drepte sau costișe. Ața era fie colorată de cojocar sau cumpărată, fie era de lâniță sau de
mătase. Numărul nepereche era legat de superstiția numerelor impare, ca aducătoare de noroc. Dar bogăția înfloriturilor o reprezenta bunăstarea gospodarului. Motivele erau florale, geoemtrice zoomorfe sau animaliere. O altă regulă generală a cojocarilor bistrițeni este ca un pui să nu semene cu altul, o frunză să nu semene cu alta, dacă seamănă nu-i dă culoare la bondă, dacă seamănă nu are niciun rost, înseamnă că e ceva țesut” („Etnografia Văii Bistriței”).
Odată cu trecerea lor în neființă au luat sfârșit și comenzile, timpul necruțător punându-și amprenta. Posesorii acestor comori le păstrează cu sfințenie în lada de zestre a bunicilor și le poartă cu deosebită mândrie și respect pentru vremurile demult apuse. O mare parte din recuzita bătrânilor a fost donată Școlii Petru Vodă care deține un mic muzeu.
Roxana TĂNASE GABOR
