În acest timp şi-n existenţa care
Pe zi ce trece-şi pierde calitatea,
În lumea plină de figuri bizare
Tot mai arar găseşti normalitatea.
În minte-mi suliţă de gând străbate
Că omenirea parcă-i un spital,
Saloane uriaşe pline toate
De-alcoolizaţi şi-alienaţi mintal.
Halate albe fluturând bizar
Printre nebuni se-mpleticesc formal
De la director până la portar,
Şi nici un doctor nu pare normal.
Oriunde ai căta cu-nfrigurare,
Vezi inşi ce se căznesc să sară calul,
S-arunce-n baltă piatra, fiecare,
Să-mpiedice mereu din drum normalul.
Prea des, aiurea şi nedemn se moare,
Îndepărtat şi rece este malul,
Şi doctorii se duc la vrăjitoare,
Şi prea în vogă e paranormalul!
Vom pune la finalul de mileniu,
Pe searbede şi negre frontispicii
De şcoli, căzărmi, familii, un deceniu
Firme de-aziluri, temniţi şi ospicii?
La cântu-mi de iubire orbi şi surzi,
Duşmanii mă-nconjor în mod fatal…
– Tu, cel hain cu ochi piezişi şi cruzi,
De mă urăşti,… urăşte-mă normal!
Şi nu mai fi bolnav fundamental,
Cu patimă şi aberant discurs,
În pândă oarbă de hăitaş total
Ca un Javert al secolului scurs!
În plin acord cu carnea şi cerescul,
Dacă-n iubire-ţi faci un ideal,
Te sfătuiesc să-i regăseşti firescul
Şi ad-o mai aproape de normal!
Sclav muzelor erotice, zălude,
Hedonic uneori conceptual,
Îi strig iubitei lacome şi nude:
– Dacă ţi-s drag, iubeşte-mă normal!
În acest timp şi-n existenţa care
Pe zi ce trece-şi pierde calitatea,
În lumea plină de figuri bizare
Eu cel mai mult iubesc… normalitatea…
Petru Burlacu, 26.10.2025
