Preotul Gheorghe Avârvarei – continuitate şi credinţă

„Istoria unui om este caracterul lui”.

Goethe

Lumea se află într-o continuă schimbare şi transformările, ce au loc, le percepem în mod diferit: unii cu neîncredere şi alţii cu nerăbdare şi speranţă. Trăim într-o societate dură, dominată de puterea banului şi condusă de oameni atât de diferiţi. Oare progresul a adus întotdeauna binele? Sarcina conducătorilor este să mediteze la trecerea inexorabilă a timpului, să scruteze viitorul, să înţeleagă ciclul istoriei, care uneori care uneori se repetă şi ignorându-l, s-ar putea să fie în detrimentul omenirii.

Familia, şcoala, biserica şi satul au datoria să lucreze în favoarea binelui. Orice schimbare lasă în suflet tristeţe şi nelinişte. O astfel de emoţie au simţit-o enoriaşii de la parohia „Naşterea Maicii Domnului” din comuna Ceahlău, când s-a pensionat părintele Mihai Damian. Ne-am despărţit cu regret de cel ce a păstorit aici peste 40 de ani, timp în care şi-a dedicat întreaga viaţă înfrumuseţând lăcaşul de cult şi propovăduind credinţa creştină.

L-am primit cu respect pe noul preot Gheorghe Avârvarei, în anul 2017, dorindu-i să continue munca predecesorului său şi să se bucure de aceeaşă stimă şi preţuire din partea enoriaşilor.

Părintele Avârvarei s-a născut pe data de 03. 08. 1982 în oraşul Tîrgu Neamţ, fiind al patrule copil din familia credincioşilor ortodocşi Gheorghe şi Ana din Pipirig. A făcut şcoala generală din localitate, Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ apoi între 2002 – 2007, Facultatea de teologie din Iaşi, urmată de cursuri de masterat între 2007 – 2009 la aceeaşi instituţie, secţia Istorică – practică, susţinând examenul de disertaţie în sesiunea februarie 2015, cu lucrarea „Sfânta Taină a Botezului – aspecte pastorale”.

S-a căsătorit în anul 2002 cu tânăra Violeta Vrânceanu şi are doi copii, George Mihail (20 ani) şi Maria Violeta (12 ani). La data de 18.02.2003 a fost hirotonit diacon pe 19.02.2003, hirotonit preot de I.P.S. Daniel.

Între anii 2000 şi 2017 a devenit preot paroh la Parohia „Înălţarea Domnului” din Chiriţeni, comuna Hangu.

Deşi foarte tânăr, părintele a desfăşurat o muncă încununată de succes acolo: a renovat biserica, clopotniţa şi casa parohială, sa ridicat biserică nouă, sfinţită de I.P.S. Teofan în 2015, ocazie în care a primit rangul de Iconom stavrofor. A ridicat o nouă casă parohială şi a început construirea unei noi case sociale pentru nevoile parohiei.

Sosit în parohia de la Ceahlău în 2017, părintele Gheoghiţă a continuat munca fostului preot. A amenajat, dotat şi desăvârşit, în cursul anului 2018, casa parohială ridicată la roşu.

A ridicat în incinta ansamblului parohial un lumânărar nou, o nouă masă de procesiune, de piatră şi un monument elegant închinat eroilor.

În anul 2023, casa veche de prăznuire a fost transformatî în capelă mortuară iar în 2024 a fost restaurată partea superioară a bisericii prin restaurarea şi revopsirea turlelor de lemn, în 2025 a fost placată cu pavele curtea bisericii şi a fost construită o magazie de lemne. Părintele a colaborat permanent cu domnul primar Dumitru Coroamă şi cu toţi enoriaşii, care i-au preţuit modestia firească a acestei profesii.

Preotului nostru îi plac lucrurile frumoase. Biserica, ce seamănă cu o catedrală este ca o grădină plină de flori, curtea curată iar cimitirul este îngrijit în orice anotimp.

A cultivat terenul agricol în folosul parohie, dar i-a dat şi un aspect atrăgător fiind flancat de cele mai frumoase flori., de care se ocupă permanent doamna preoteasă. Enoriaşii sunt foarte mulţumiţi că părintele l-a păstrat pe dascălul său de la Chiriţeni, Dumitru Amariei, care ne bucură cu vocea şi modestia sa. Părintele Gheorghiţă a predat disciplina religie la şcolile din Chiriţeni şi din Hangu, iar la Ceahlău a înfiinţat cercul de pictură al parohiei „Credinţă şi talent la poalele Ceahlăului”.

Profesia de preot este grea, deoarece urmăreşte să propovăduiască permanent credinţa creştină în aceste vremuri tulburi s-o menţină trează în sufletele enoriaşilor, unii fiind mai receptivi, iar alţii mai greu de descifrat, şi să-i determine să urmeze învăţăturile Domnului. Oamenii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea Domnului dar se deosebesc prin fapte.

E grea şi profesia de părinte, pentru că de educaţia din familie depinde caracterul unui copil. Preotul are doi copii deosebiţi frumoşi şi respectuoşi, de soarta cărora se interesează permanent. Nu-i este indiferent nici destinul copiilor din sat, pe care încearcă să-i atragă la credinţa ortodoxă. Mereu le vorbeşte părinţilor de lumea dură din zilele noastre, de capcanele vârstelor, de sarcina familiei şi a şcolii în pregătirea tineretului pentru o viaţă cinstită şi demnă, susţinând că nimic nu se poate realiza fără Dumnezeu. Ajunge să ne întrebăm ce realizează astăzi şcoala şi ce folos poate să aducă atunci când e pusă acolo unde nu trebuie. E ca o lampă aşezată într-o oală acoperită de întuneric. Merită să amintim că, din predicile şi pildele sale înţelegem că ceea ce nu se realizează prin bunătate, nu se poate obţine prin asprime.

Îndeamnă pe toţi să nu fie prea aspri, dar să fie exigenţi, să ştie să ierte, dar şi să pedepsească pentru a curma orice rău, să aprecieze şi să judece după fapte. A fi indiferent faţă de răutate şi nedreptate este un mare păcat.

Sfântul Ioan Gură de aur spunea: „Hristos vindecă mai întâi sufletul, căci dacă rădăcina este sănătoasă şi ramurile vor înflori. Nimic nu este mai cumplit decât păcatul şi nimic mai fericit decât iertarea”.

De-a lungul acestor ani am descoperit multe merite ale preotului: este un om de omenie, ceea ce înseamnă că are acele calităţi prin care obişnuim să caracterizăm pe cei aleşi, agreabili, capabili să acorde un ajutor din inimă, dispuşi să promoveze binele, care vădesc bunăvoinţă, sinceritate, cinste şi omenie.

Manifestă empatie faţă de cei aflaţi în suferinţă sau în nevoi. E mare mângâiere, la vreme de restrişte, să se afle cineva aproape, pe care să-l doară inima pentru tine. Insistă pe ajutorul dat aproapelui, arătând că nu trebuie să ne amintim de cei necăjiţi numai în zilele de sărbătoare, ci să fim permanent animaţi de gândul binelui şi să-l realizăm mereu cu bunătate şi modestie.

De ce oare nu ne mai impresionează astăzi o privire înlăcrimată, o poveste tristă de viaţă, o mână întinsă? Multe s-au schimbat în viaţa noastră, dar să nu ne lăudăm cu cele bune, ci să le ţinem pentru suflet, să ne înnobileze, să ne dea puterea de a face mai departe binele. Lumea a devenit mai dură şi nedreaptă. Omul trebuie să aibă alături pe cineva pe care să-l respecte, a cărui autoritate să-i sfiinţească până şi adâncul tainic al sufletului.

Părintele simte nevoia de a cunoaşte oamenii în profunzime, să le perceapă mecanismele lor psihologice, pentru a se apropia de ei, fără să le lezeze cele mai intime trăiri. Preotul pare dur, dar reuşeşte să-şi domine sentimentele şi doar la pierderea cuiva din familie sau a unui prieten drag îşi stăpâneşte cu greu lacrimile şi durerea.

Din cuvântările sale deducem că e bine să ne cunoaştem fiecare caracterul, sufletul, bucuriile şi tristeţile şi să-i poată urmări pe cei aleşi de Dumnezeu, să poarte vie flacăra credinţei. Ne îndeamnă la modestie şi cumpătare, arătând că rădăcina tuturor răutăţilor este lăcomia şi îngâmfarea. Invidia nu se poate ascunde, ea acuză şi judecă fără dovezi. Suntem atât de înfumuraţi, încât credem că putem despărţi interesul nostru personal de interesul omenirii şi să ponegrim seminţia omenească fără să ne compromitem. Nu poţi fi fericit câtă vreme milioane de oameni suferă de mizerie, şi ignoranţă şi de silnicie. Poporul nostru a dorit întotdeauna să trăim ca fraţii. Astăzi oamenii s-au mutat pe internet, ca să nu audă sarcasmul rostit printre dinţi, să nu vadă ura din ochii aceluia, cu care vorbesc nici nu riscă să observe pe cei care trec fără să salute, deşi se cunosc.

Satul este în declin, e un amestec de lume rurală şi citadină, de simplitate şi rafinament dar cu mai puţină credinţă. Părintele ne îndeamnă să păstrăm tradiţiile şi obiceiurile străbune, pentru a nu ne pierde rădăcinile şi pentru a rămâne uniţi în mica noastră comunitate, încurajând aceasta prin diferite activităţi pe care le iniţiază. Oricât ar fi de vitrege vremea şi vremurile totdeauna mai există o speranţă de viaţă, o cale de a ieşi la liman din necaz, dacă urmăm învăţăturile Domnului.

Când eşti alături de cel ce suferă, îl vezi pe Dumnezeu şi poate reuşeşti şi-l vezi şi în mâna întinsă apare ajutor şi atunci preoţia nu mai este o profesie, ci un mod de a dărui. Părintele Gheorghiţă a adunat colete pentru sinistraţii de pe valea Bistriţei şi din locaţităţi cu probleme, ajutoare pentru Mănăstirea de pe Ceahlău şi ori de câte ori a fost solicitat pentru susţinerea unor astfel de acţiune, pentru familii defavorizate şi care au suferit de pe urma incendiilor, pentru familiile cu mulţi copii şi pentru bătrâni. Îi vizitează pe cei bolnavi, pe cei aflaţi pe patul de suferinţă, acasă sau la azil, pe cei ce au nevoie de o vorbă bună, de o rugăciune, de un sfat, dar mai ales de Hristos şi de Sfânta Împărtăşanie.

Trebuie să-i urmăm exemplu, că numai aşa vom ajunge la adevărata înviere lăuntrică.

E riguros din punct de vedere intelectual dar e şi jovial şi uman. E un om de caracter, e cineva care a suferit şi s-a călit în încercări, un om pe a cărui tărie te poţi bizui. Aceasta explică faptul că foştii enoriaşi îl vizitează mereu. Îl preţuim fiindcă a rămas la noi, să ardă ca o flacără vie pentru slujirea credinţei ortodoxe şi ştim că orice jertfă îşi are răsplata.

Ce frumoasă va fi ziua în care cuvântul omenesc, cuvântul de dreptate, de blândeţe, de speranţă, va putea linişti, mângâia şi bucura pe toţii oamenii.