Când pierdem o ființă dragă din familie suferim îngrozitor, fără să știm că trecerea timpului mai atenuează durerea despărțirii, dar când dintr-o comunitate dispare o persoană remarcabilă, ce și-a pus amprenta pe viața fiecăruia, regretul și recunoștința pătrund adânc în conștiința tuturor și persistă.
O astfel de personalitate a comunei Ceahlău a fost doamna doctor Soare Clara, înzestrată cu o mare noblețe sufletească și cu o formație profesională impecabilă.
S-a născut pe data de 20 martie 1947 la Eremitu, raionul Sângeorgiu de Pădure, din părinții Francisc și Lenache Birtok. A mai avut un frate ce a devenit inginer și cu toții au trăit în perfectă armonie și s-au respectat până în ultima zi a vieții. Clara a făcut școala generală și liceul la Sovata, iar facultatea de medicină la Târgu-Mureș, pe care a absolvit-o pe data de 28 septembrie 1970 cu media cea mai mare. Deși eminentă, a luat repartiție la Spitalul Ceahlău, la data de 1 noiembrie 1970. S-a căsătorit cu inginerul silvic Soare Constantin și au avut un singur fiu, Francisc, alintat de toți Fery. A lucrat un timp la dispensarul comunei, apoi a fost singurul medic și director al Spitalului Ceahlău, după dispariția altui medic renumit, Virgil Galinescu, devotat profesiei și cu vaste cunoștințe din domenii diferite: muzică, istorie, mecanică. De la o angajată a spitalului, Coca Trifan, am aflat îndemnul lăsat colegei sale: „Coboară-te la nivelul fiecărui pacient!”, știind că astfel munca îi va fi mai ușoară și cu multe satisfacții. Dna doctor Soare a fost o continuatoare a doctorului Galinescu, devotată profesiei și cu un altruism greu de egalat.
A locuit într-o clădire mare și spațioasă ce aparținea Ocolului Silvic, dar, ca să fie mai aproape de bolnavi la orice oră din zi și din noapte, s-a mutat într-o clădire mică de la intrarea în curtea spitalului.
Era o ființă tonică, plăcută, și intrarea sa în saloane era ca o lumină în sufletul bolnavilor, care simțeau o rază de speranță și o vindecare apropiată. Zâmbea și spunea glume simple, copilărești, pentru a face mai ușoară șederea în spital. Marele sculptor Constantin Brâncuși spunea că „Atunci când vom înceta a fi copii, vom fi murit demult” având în vedere mai multe aspecte ale vieții oamenilor. Impresiona prin grația gesturilor și prin șarmul zâmbetului, iar simpla sa prezență avea parcă un efect miraculos.
În regimul trecut s-a confruntat cu grosolănia unor activiști de partid limitați și îngâmfați, ahtiați după putere și recompense. Aceștia o admonestau prin ședințe că n-a făcut suficiente contracte cu animale, împreună cu personalul spitalului, punând mai presus animalele decât viața oamenilor. Ieșea cu lacrimile pe obraz, dar cu fruntea sus din acele întâlniri organizate la primăria comunei; spunem acum că ședințele acelea erau „fără rost”, dar pe atunci aceasta era activitatea acelor politruci, care i-au terorizat pe oameni. Ca să poată rezista, se consola spunând vorbele savantului Einstein: „numai spațiul și prostia sunt nelimitate”. Oare i-a cunoscut cineva frământările și dezamăgirile, a încurajat-o cineva în momentele dificile ale vieții? Poate au așteptat cu toții, tot ei de la dânsa, un cuvânt bun, un cuvânt de încurajare, de speranță în vremurile care vor urma.
Și toți ne gândeam că nu va pleca niciodată de la spital, că viața ei va dura cât mai mult. Dar într-o zi, pentru că se interesa numai de sănătatea altora, nu s-a simțit bine și a plecat la un spital din Târgu-Mureș. Timpul trecea greu fără ea și, tot într-o zi, a căzut ca un trăsnet vestea că a murit. Indiferent care a fost cauza bolii și a morții sale, dispariția sa fulgerătoare a îndurerat pe toți cei ce au cunoscut-o. A fost înmormântată pe data de 9 decembrie 1998 la Eremitu, plânsă de toți. În acea zi au plecat, acolo, șiruri de locuitori de pe Valea Muntelui, pe care i-a îngrijit și i-a salvat, dar pe ea nimeni nu a putut-o salva. Consătenii se mirau, dar se și mândreau cu respectul oamenilor străini pentru draga lor Clara, plecată demult de acasă.
În semn de adânc regret și prețuire, familia a amenajat un mormânt simbolic în cimitirul bisericii din Ceahlău, pe care au presărat un pumn de țărână de la Eremitu. Fiecare enoriaș se oprește, păstrează un moment de reculegere și pune o floare și o lumânare pe tristul mormânt. Și timpul trece, și generațiile care au cunoscut-o se răresc și totul rămâne de domeniul trecutului. Astăzi, fiecare își apără demnitatea, dar oamenii sunt prea orgolioși, ca să recunoască și meritele altora. Omenirea a făcut și face descoperiri epocale, dar n-a găsit medicamentul prin care să-i facă „nemuritori”, cum spunea Adrian Păunescu, pe cei ce ne-au fost apropiați și ne-au însemnat viața.
Am scris cu durere și regret, fiindcă nu accept ca numele doamnei doctor Soare Clara să fie acoperit de nisipul uitării. În semn de modestă prețuire, pentru a-i onora memoria, străduța din fața Spitalului Ceahlău îi poartă numele.
Elena AFLOREI
