Mai este astăzi?! Familia tradiţională românească din munţii Neamţului

Aş fi putut începe cu „a fost odată” pentru că neamul românesc vine din vechime şi a dăinuit. Geto-dacii au fost şi în spaţiul carpatic, dar şi la sud de Dunăre sau la est de Nistru (mărturii recente şi certe ale existenţei unei cetăţi dacice pe teritoriul actualei Ucraine).

Nici urmaşii nu au fost mai prejos. Harnici, pricepuţi, meseriaşi, buni gospodari. Munca nu-i dădea afară din casă şi nici nu era o ruşine. Rar exista o familie ce nu avea măcar 4-5 copii. Cei cu unul, doi erau consideraţi calici. Predominau familiile cu 8-9 „plozi”. Era mai greu până se „zburătăcea” primul. Apoi se creşteau unul pe altul. Cei mai măricei deja ajutau, atât cât puteau, la treburile casei şi deprindeau munca: băieţii la fân sau lemne, fetele la gătitul mâncării, ţesut, împletit, etc. Unii plecau şi la „şcoli mai înalte”. La 21 de ani când băieţii terminau armata, iar fetele pe la 18 primeau ştampila: „Bun de însurat/măritat!”

Se ajutau între ei şi îşi făceau câte o căsuţă (o fată sau băiatul cel mai mic rămânea în casă), iar fetele îşi făceau zestre. Nu râvneau la case mari şi „covoare persane”. Liniştea şi pacea, înţelegerea şi voia bună erau avutul cel mai de preţ. Când munceau, rupeau munţii, când se distrau, rupeau podelele.

Din păcate, astăzi satele sunt înţesate de conace, făcute după modele occidentale, te afunzi în mochete, mănânci oriental (de parcă brânza nostră-i iute şi carnea pute), eşti urmărit de zeci de camere de luat vederi, pentru că locuinţele sunt goale. Rar mai vezi câte un copil, făcut la 40 de ani, deoarece fiecare „trebuie să-şi facă mai întâi o carieră”. Singuri ne complicăm viaţa, fără a mai gândi la Dumnezeu şi la învăţăturile Sale. Goana după avere a devenit o pandemie (ar trebui decretată), iar hainele (de cele mai multe ori de calitate îndoielnică) şi maşinile scumpe (luate la mâna a doua sau furate) dau dreptul oricui să umilească pe oricine.

Şi ne întrebăm de ce nu mai râdem din tot sufletul? Odinioară înaintaşii îşi dădeau sufletul pe câmpul de luptă. Şi ce dacă? Noi ni-l dăm la servici. Dacă nu e mare îngrămădeală instituţia ne poate purta numele (post mortem).

O să vă povestesc despre o familie din Grinţieş ce nu a ţinut cont de aceste prejudecăţi: cap de familie – Lărgeanu Neculai. Toţi îl ştiu de Bruce Lee. Nici lui nu îi e prea îndemână când i se spune altfel. Are 13 copii: Nicoleta şi Andreea (gemene) – relaţie Anglia, relaţie – Grinţieş, Georgică – Portugalia, Costică-acasă-cont propriu, Florentina-căsătorită, bucătar, 1 copil + unul în aşteptare, Ancuţa – căsătorită-ospătar- 1 copil, Gabriel – cont propriu-relaţie, Corina şi Gabriela – eleve clasele a IX-a şi a XI-a la Liceul Corbu, iar Dumitrel, Ana, Ştefania şi Alina sunt elevi ai Şcolii Gimnaziale „Constantin Panţiru” Grinţieş.

Nu le-a fost uşor. Locuiau într-o căsuţă cu două camere, rămasă de la bunici, împreună cu mama Getei. Bruce Lee a avut permanent câte un căluţ cu care a lucrat prin sat pentru bani sau mâncare, iar Geta a ţesut şi a avut grijă de casă. Nu avea maşină de spălat, apă curentă, aragaz şi în permanenţă pe sobă scotea aburi pe sub capac o oală de 15 l de ciorbă.

S-au crescut pe rând şi de mici au deprins treaba. Şi acum cei plecaţi din casă îi ajută pe cei rămaşi, pentru că nu e uşor să îmbraci şi să pui pacheţel celor şase, care mai sunt elevi. Şi-au ridicat casă mare (e aproape gata), fiecare contribuind la câte o cameră şi au procurat utilităţile care să-i uşureze munca Getei. Dar ea tot ţese, iar Niculiţă se ţine de coada calului.

Când se adună de sărbători casa e plină. Plină de persoane, dar şi de voie bună. E un râs sincer şi sănătos cum rar mai găseşti la case mai mari.

Ilie ALEXANDRU