Mihai Cojoc a văzut lumina zilei pe 6 noiembrie 1939 în Ceahlău, comuna Hangu. Avea în jur de șapte ani când a trăit experiența războiului căreia i se alătură curând, o alta, poate la fel de dramatică. În 1949 unchiul său, Ioasaf Marcoci, călugăr la Schitul Durău, este arestat și judecat în lotul Gărzile lui Decebal, apoi condamnat la cinci ani de muncă silnică în închisoare pentru uneltire contra securității Republicii Populare Române. Din cauza acestei „origini nesănătoase”, i se interzice să urmeze o carieră militară. Lucrează peste treizeci de ani la Ocolul Silvic Ceahlău și, dovedind talent oratoric înnăscut, ocazional, este chemat să fie vornic, ducând această tradiție mai departe. Îl regăsim la fel de „verde, vesel și harnic”, aidoma unuia dintre personajele nuvelei lui Slavici și asemenea locuitorilor din Sărăceni ne vine în gând aceeași rugă: „Ține-l Doamne, mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu“.
Domnule Mihai Cojoc, 85 de ani de viață trăită intens și frumos la poalele Ceahlăului. Din această perspectivă, ne puteți oferi o imagine a copilăriei dumneavoastră? Cine a contribuit la formarea dumneavoastră pentru respectarea valorilor și a tradiției?
Am copilărit în Podiș, Ceahlău, cu vecinii: Coroamă Gelu, Vladimir, Simionescu Maria, Paraschiva, Sava Natalia(soția). Era timp și pentru joacă, cam prin sărbători ne jucam, în zile de lucru ajutam părinții. Jocurile preferate erau șotronul, de-a ascunselea, de-a războiul, rușii cu nemții, de-a untul cu botele. Eram o familie numeroasă, patru băieți și trei fete. Părinții erau severi. Mama era severă tare… și tata – la fel. Tata avea o metodă să ne pedepsească… ne punea să facem o sută de mătănii. Preferam să fim cuminți… Mai avea o metodă… Noi, locuind aicea sus, era departe apa: ne punea s-aducem apă în găletușe și, când ajungeam, ni le vărsa și ne trimitea iar. Sau să zicem rugăciunile începătoare din cărțile bisericești… ș-apă după ce zăceam acele rugăciuni… așa de cuminți eram! Niciodată nu a folosit nuiaua sau biciul! Apoi au fost învățătorii. Patru clase am făcut la Școala Răpciuni. În clasa I era Maria Voronin, ea era măritată forțat cu un rus. Îi duceam lapte la două zile, tata era la oi, îi ducea brânză și jântuit. Toamna, tata îi tăia câte-o oaie. Câți litri de lapte îi dădea într-o lună, atâta plătea, mie îmi dădea banii la sfârșitul lunii. În clasa a II-a, doamna Lăcătușu, apoi domnul Lăcătușu, iar în clasa a IV-a doamna Cleopatra Hotnog. Ea a insistat mult să mă duc la ciclul II, că învățam bine, eram printre primii din școală. Îmi era rușine să mă mai întâlnesc cu ea, că-mi zâcea: „Hai la școală! Fugi de-acasă, hai la școală!” Bătrânii nu mă lăsau, că eu am fost înfiat când aveam opt ani. Mă numeam Marcoci și cu numele acesta am terminat școala. Erau severi învățătorii, da eu eram băiat liniștit. Să știți că și pe vremea aceea se alegeau băieții civilizați. Dacă erai obraznic sau vorbeai urât, fetele nu mai vorbeau cu tine și eu nu voiam asta! Mi-au plăcut toate obiectele de studiu, dar îmi amintesc că a venit odată la școală scriitorul Mihail Sadoveanu, în drumul lui spre Durău. Că venea des la Durău. Am fost tare impresionat. A fost primit foarte frumos. Însă, pe lângă școală, ajutam în gospodărie. Primele îndeletniciri, cum era aicea, eu împrăștiam brazda în urma coasei. Mergeam cu oile toamna, primăvara. La vârsta de doisprezece ani, mă ocupam de tot ce era nevoie în gospodărie, aveam teren mult și animale. Bătrânii aveau cal și-mi plăcea să merg călare. De aceea, am și acum.
Cum a fost tranziția de la a face parte dintr-o familie la a forma propria familie? Ați respectat tradițiile și ritualul specific? Ce valori ați dorit să le transmiteți copiilor dumneavoastră?
După ce-am venit din armată, în luna lui mai, 26, anul 1963, m-am căsătorit cu fiica dascălului, Sava Dumitru, Natalia. Ne-a cununat preotul Ion Ungureanu, care ne-a fost și naș. Avem trei copii, doi băieți și o fată. Mândri suntem de toți, toți au același loc în inimile noastre, nu am făcut nicio diferență între ei. Am pețit-o dinainte de armată, da am cerut-o după ce-am venit. C-așa era atunci. Fiind cea mai mică, părinții nu voiau s-o dea aicea, voiau să stea acolo, în casa părintească. Eu am stat de vorbă cu soacră-mea, care era femeie aspră „Țață Marie, mi-o dai mia!” Și nu m-am lăsat! Nunta am făcut-o la restaurant – terasă Ceahlău, unde-i Cherhanaua lui Țurlică acum. Am avut mulți nași, vreo 20 de perechi, nașii de botez ai noștri, preotul și alții. Darul era de o sută de lei și alte cadouri. Am respectat ritualul, s-a plecat după obicei cu druștele de la casa mirelui până la casa miresei, lângă biserică, cu muzică, chiuituri și vornic cu băutură. Am pușcat oala, am tras foarte bine în armată. Lăutar era Țilică cu orchestra lui, băieții și fetele, toți o familie.
Și ați dus tradiția mai departe. Ați fost vornic la rândul dumneavoastră mulți ani. Transmiterea expresivă a unor viziuni mitice asupra lumii se concretizează în orațiile de nuntă. Vă mai amintiți vreo orație pe care o recitați la aceste evenimente?
Cum să nu: „iertăciunea”. „Dumneavoastră cinstiți părinți și dumneavoastră cinstiți nuntași și dumneavoastră împregiurași, ascultați precum noi ne vom ruga de dumnealor: Cinstiți părinți, cari de la Dumnezeu sunteți orânduiți ca și pomii cei roditori, ce-și fac rodurile lor din răcorile rădăcinilor și din ramurile mlădițelor. Iată eu acuma mă voiu ruga dumneavosatră pentru fiii dumneavoastră: veți ierta și-i veți blagoslovi, că așa a făcut Dumnezeu cerul și pământul numai cu cuvântul, marea și toate cele ce sunt întru dânsa, numai cu zîsa. Iar cerul l-a împodobit Dumnezeu cu luna, care ne luminează întotdeauna, iar pământul l-a împodobit Dumnezeu cu pomi roditori, ca să-și deie tot pomul roada la vremea lui, că așa a poruncit Sfinția Sa. Deci dintru toate acestea, care Dumnezeu cel ce poate, a făcut raiul la răsărit, osebit pe acest pământ. Și în raiu a zidit pe strămoșul nostru, pe Adam dintru care ne tragem și noi neam. Și l-a zidit cu trupul de lut, cu ochii de mare, cu lumina din soare, cu fire din iuțime îngerească, cu auz din văzduh și suflat-a Dumnezeu cu duh”
Ne-ați povestit că v-ați căsătorit după ce v-ați întors din armată. A fost dificil antrenamentul militar? Cum ați descrie această experiență?
Spuneți-ne mai multe despre unchiul dumneavoastră, Ioasaf Marcoci.
El a fost călugăr la schitul Durău, noi în familie îi zâceam „popa”: „Uite,mamă, a venit popa…” și ne bucuram tare când venea. Era prin octombrie-noiembrie 1949, era toamnă așa… Venise acasă și plecase cu un nepot de doi ani prin grădini. După vreo două ore, ne-am dat seama că nu mai vine și-am început să-l strigăm. Apoi să-i căutăm pe deal. A răspuns băiețelul cu un firicel de voce, plângând, cum a putut el: „Aicea-s, mămucă! Da… popa nu-i, au venit doi oameni, l-au luat pe sus și l-au băgat într-o dubă neagră!” Vă dați seama mititelul ce s-o fi speriat, singur, când a văzut că-l iau oamenii negri pe popă. A fost judecat în lotul Gărzile lui Decebal și condamnat la cinci ani de muncă silnică în închisoare pentru uneltire contra securității Republicii Populare Române, cum era atunci. Gărzile lui Decebal erau o organizație de luptă împotriva comuniștilor, înființată de doctorul Gheorghe Vasilache, primar la comunei Dorna Candreni. Voiau reîntregirea României și revenirea monarhiei, a regelui. Aveau trei filiale în Moldova, din filiala de la Piatra Neamț, condusă de preotul Filaret Gămălău, făcea parte si unchiul meu, alături de Martinian Conuț și Varahiil Moraru, călugări la Durău, Mihai Mitocaru, preot la Crucea, Chesarie Ursu de la Mănăstirea Neamț.
La fel de traumatizantă, în copilăria timpurie, a fost experiența războiului. Există o zi sau un moment din timpul războiului pe care nu îl veți uita niciodată? Cum ați făcut față emoțiilor de frică, tristețe sau dor de casă?
Aveam între șapte și opt ani. Trecând trupele pe-aici, era pericol de moarte. Au fost 2000 de nemți la Bombiș care voiau să țină frontul rusesc. După ce-au trecut podul Hangului, l-au distrus… toate podurile de la Piatra le-au distrus, ca să-i țină pe ruși, care veneau tare înainte! Nemții au luat porcii și găinile. Tot au luat. Am plecat noaptea de frica rușilor, sora mea ce mică era în leagăn. Nu a fost ușor, să știți. Am plecat noaptea, peste garduri, unchieșii mei și vecinii au săpat un tranșeu, au pus doi brazi de-a curmezișul, l-au acoperit și-au plantat brazi deasupra. Când începeau bubuiturile, ne băgam toți, pe la un capăt intrai, pe celălalt se ieșea. Era camuflat bine. În timpul nopții se făcea mâncare, terci cu mămăliguță, copiii erau hrăniți primii, ca să nu plângă. Eram mulți, cu oameni și cu copii, cam vreo cincizeci, copiii lu Coroamă, fetele lui Simionescu. Am stat acolo vreo două săptămâni. După aceea, în casa mea s-a făcut popotă rusească. Erau strânse animale și fetele lui Coroamă și Simionescu făceau mâncare. Veta și Margareta. Rușii îmi dădeau câte-o bucată de carne să mănânc să fiu „balșoi”, să pușc „nemețiții”. Când păzeam vacile, un rus cu pușca care a prins drag de mine, îmi dădea și trăgeam. Eu, eram bucuros, vă dați seama, copil, să tragi, să bubuie! O altă întâmplare pe care n-o voi uita este bombardamentul. Tata era cu oile la Ghinadea, în pădure unde și-a făcut colibă. O patrulă rusească a trecut pe-acolo, el rămăsese să facă brânza, ciobanii erau plecați la păscut. I-au spus :„Paidiom! Paidiom!” și din semne a înțeles că peste două ore avea să fie prăpăd. Și i-au arătat pe unde s-o ia! Pe la amiază a început bombardamentul. În Bombiș s-au întâlnit rușii cu nemții. Acolo îi zice acum „La morminte”, c-au murit atunci mulți nemți.
Nu, niciodată. Nu-mi pare rău de nimic din ce-am trăit. Dacă-aș lua-o de la capăt, să fie tot așa! Nu e niciun secret! Așa trebuie! Așa e viața! Trebuie să fii tu deasupra ei, dacă nu, te doboară!
Să fim deasupra vremurilor, atunci, domnule Mihai Cojoc! Să vă regăsesc peste 10 ani la fel de „verde, vesel și harnic”!
