Într-o catagrafie a Moldovei din 1831 este precizat că numele se compune din cel personal și cel al tatălui, filiația exprimându-se fie prin cuvântul slavon sin, fie printr-un genitiv raportat la un patronim, de exemplu, Gheorghe al lui Petru. Din această rațiune, Mihai a Babei ar fi fost numele, și nu porecla, domnului Mihai Cojoc, dacă s-ar fi născut cu 100 de ani mai devreme.
A văzut lumina zilei pe 6 noiembrie 1939 în Ceahlău, comuna Hangu, nepot al păstorului Marcoci, rămas orfan după Războiul de Independență și crescut de-o babă, A Babei, cum l-au numit consătenii. Mic de statură, cu înfățișarea blândă și vorba așezată, pare desprins din poveștile lui Creangă. Doar ochii ageri prevestesc muntele de om ce și-a luat simbria cu demnitate de la Muntele Sfânt pe care l-a slujit cu smerenie.
Cu o memorie deosebită, își amintește cele mai subtile detalii ale evenimentelor pe care le-a depășit în tăcere, cu credință și tărie de caracter. Avea în jur de șapte ani când a trăit experiența răboiului; rememorează nopți de veghe, săptămâni petrecute în tranșeele săpate pe munte sau în casa devenită popotă rusească. „Tata era cu oile la Ghinadea, în pădure unde și-a făcut colibă. O patrulă rusească a trecut pe-acolo, el rămase să facă brânza, ciobanii erau plecați cu oile la păscut. Din semne a înțeles că peste două ore avea să fie prăpăd. Și i-au arătat pe unde s-o ia. Pe la amiază a început bombardamentul. În Bombiș s-au întâlnit rușii cu nemții. Acolo îi zice acum „La morminte”, c-au murit atunci mulți nemți.”
Experienței războiului i se alătură curând, o alta, poate la fel de dramatică. În 1949 unchiul său, Ioasaf Marcoci, călugăr la Schitul Durău este arestat și judecat în lotul Gărzile lui Decebal, apoi condamnat la cinci ani de muncă silnică în închisoare pentru uneltire contra securității Republicii Populare Române. „El a fost călugăr la schitul Durău, noi în familie îi zâceam „popa”. „Uite, mamă, a venit popa…” și ne bucuram tare când venea. Era prin octombrie-noiembrie 1949, era toamnă așa… Venise acasă și plecase cu un nepot de vreo doi ani prin grădini. După vreo două ore, ne-am dat seama că nu mai vine și-am început să-l strigăm. Apoi să-i căutăm pe deal. A răspuns băiețelul cu un firicel de voce, plângând, cum a putut el „Aicea-s, mămucă! Da… popa nu-i, au venit doi oameni, l-au luat pe sus și l-au băgat într-o dubă neagră!”, reia firul amintirii dumnealui. Din cauza acestei origini nesănătoase, ulterior, în 1960, pe când executa stagiul militar la UM 01617 Focșani, este respins la școala de sergent, deși i se recunoșteau meritele, fiind unul dintre fruntași.
Lucrează peste treizeci de ani la Ocolul Silvic Ceahlău, protejând și respectând muntele, pe care îl urcă, an de an, cu smerenie, împreună cu familia, pe 6 august, la Schimbarea la Față a Domnului. Îmbrăcând cu mândrie costumul popular și dovedind talent oratoric înnăscut, ocazional, este chemat să fie vornic, ducând tradiția mai departe. Și dacă bunicul și tatăl său au fost ciobani pe Ceahlău, el însuși l-a slujit cum a putut mai bine, iar șirul urmașilor continuă povestea, atât băiatul, cât și fata, Ionel Cojoc și Mihaela Afloroaei, lucrează la Stația Meteo de pe munte. Și poate și cei trei nepoți, elevi la Informatică, îşi vor primi simbria tot de la bătrănul Ceahlău…
Cristina CHIRILĂ
