Vara anului 1953 a fost foarte „condensată” pentru noi cei care am absolvit facultatea în luna iunie a acelui an și iată de ce: examenele de an; în iulie – practica de teren pentru proiectul de diplomă și o fugă de o săptămână acasă; în august și septembrie – ultima convocare la militărie (la Alba Iulia în cazarma de cetate a geniștilor), cu susținerea examenului pentru elaborarea tezei de absolvire, examenul urmând să aibă loc la sfârșitul lui ianuarie începutul lunii februarie 1954.
În cadrul tezei de absolvire eu aveam de recalculat și reinterpretat harta gravimetrică a Munților Poiana Ruscăi cu densități variabile. Trebuie spus, chiar și pentru nespecialiști, că până atunci calcularea hărților gravimetrice elaborate pe baza măsurătorilor de teren se făcea folosindu-se ca valoare unică a densității rocilor 2,20 – cmc, caracteristica rocilor sedimentare, deși rocilor eruptive și metamorfice le sunt proprii valori mult mai mari – până la 2,50 și chiar 2,60 g/cmc. Teza se dorea a fi o noutate în elaborarea și interpretarea hărților gravimetrice executate pe baza măsurătorilor de teren.
Aveam acces la fondul de date al Serviciului Geofizică (cu sediul în str. Moxa nr. 2) al Întreprinderii „Prospecțiuni” a Comitetului Geologic, unde mi s-au pus la dispoziție toate datele necesare. Respectiv harta gravimetrica a Munților Poiana Ruscăi calculată cu densitatea unică 2,20 g/cmc, elaborată în anii precedenți, împreună cu toate datele măsurătorilor de teren, precum și hărțile geologice.
Trebuie amintit că hărțile gravimetrice nu erau declarate secrete, ceea ce s-a întâmplat la vreun an după aceea, așa că, după cum am spus, am avut acces la toate datele.
Profesorul inginer de mine Mircea Socolescu, șeful secției de gravimetrie, deosebit de amabil, m-a invitat să lucrez în biroul dânsului, unde era o masă liberă, iar dumnealui nu se afla tot timpul în birou, având ore la facultate și la încă o instituție minieră.
Era cam prin 23-25 noiembrie, o dimineață mohorâtă, cu un început de fulguială în București. Eu îmi vedeam de treabă la masa mea. Profesorul Socolescu era într-o conversație cu Ștefan Nedelski (știut de toată lumea geofizică „nea Fănică”), secretarul și economistul serviciului de geofizică. Deodată sună telefonul. Domnul Socolescu avea ceva deficiențe de auz, telefonul de pe biroul dânsului fiind aranjat să se audă mai tare, așa că cei care se aflau în camera respectivă puteau urmări convorbirea fără dificultate, ceea ce s-a petrecut și cu mine.
– Bună dimineața, domnule profesor, sunt Stelian Dumitru – se auzi în receptor (Stelian Dumitru era șeful echipei de gravimetrie, care activa în zona Vatra Dornei).
– Salut, Stelică, ce mai e nou pe la voi?
– Dom’ Profesor, aici a nins toată noaptea și ninge puternic în continuare. Zăpada este foarte mare. Trece de jumătate de metru și nu putem ieși pe teren. Mașinile nu pot circula. Vă rugăm să ne permiteți să venim la București. Oricum, campania (de teren) este pe sfârșite.
– Foarte bine, Stelică, fă cum zici, stați acolo și lucrați până la sfârșitul lunii.
– Dar, dom profesor…
– Așa, Stelică, îl întrerupe dl. Socolescu, foarte bine, stați pe loc, vă aștept la 1 decembrie, să veniți sănătoși cu planul făcut.
Nea Fănică Nedelski se străduia să nu-l pufnească râsul.
Trebuie spus că în acel timp campania de teren a echipelor de geofizică începea la 1 aprilie și se termina la 30 noiembrie, neadmițându-se, celor care lucrau pe teren, nici o zi în plus petrecută în București, regim pe care l-am trăit și eu cât timp am lucrat la Întreprinderea „Prospecțiuni”. Că profesorul Mircea Socolescu avea deficiență de auz știa toată lumea, dar că folosea această invaliditate după cum îi convenea m-am convins în acea zi.
În nebunia mea de îndrăgostit de geologie-geofizică nu m-a deranjat deloc această convorbire telefonică. Abia așteptam să dau examenul de stat, să plec la Dreptu, iar pe 1 Martie să fiu angajat și repartizat la o echipă aparținând uneia din cele 4 metode geofizice: gravimetrie, magnetometrie, seismometrie sau electrometrie. Viscolul teribil din noaptea de 2 spre 3 februarie 1954, când s-au depus aproape 3 metri de zăpadă în toată partea de sud a țării, a paralizat complet circulația, nemaiputând pleca din București, ba chiar n-am mai putut ieși din casă (camera de serviciu de la subsolul blocului din str. Armenească nr. 43) vreo 3-4 zile. Îmi aduc aminte că tramvaiele au reușit după mai bine de o săptămână, după ce tancurile armatei au „spart” din nămeți. Așa că m-am angajat la 15 februarie, iar la 1 martie am fost numit șeful echipei nr. 3 magnetometrie minieră, spre surpriza și îngrijorarea mea. (fiind nevoie de specialiști titlul de inginer stagiar nu exista în acel timp).
Dragomir ROMANESCU
