Reședința Regală din Bicaz – între glorie și uitare

Reședința Regală din Bicaz, astăzi sediul Primăriei orașului, este una dintre acele clădiri care, privite din exterior, poate părea doar o construcție veche, dar care ascunde în spatele zidurilor o poveste bogată, plină de evenimente și emoții, întinsă pe mai bine de un secol. A fost ridicată între 1909 și 1912, într-o perioadă în care România se moderniza rapid, iar familia regală căuta locuri potrivite pentru reședințe de vacanță, dar și pentru domenii care să contribuie la susținerea financiară a Reședinței Regale. Proiectul făcea parte din inițiativa regelui Carol I de a crea Domeniile Coroanei: proprietăți administrate profesionist, care să genereze venituri și să fie exemple de gospodărire. Bicazul, cu peisajele sale montane spectaculoase și aerul său curat, a fost ales nu doar pentru frumusețea lui, ci și pentru potențialul turistic și economic.

Zona în care se află clădirea este încadrată de munți acoperiți de păduri de conifere, cu pante line ce coboară spre apele Bistriței. În acea vreme, accesul era mai dificil decât astăzi, iar o călătorie până la Bicaz era o adevărată aventură. Tocmai această izolare parțială îi conferea farmecul de refugiu ideal pentru familia regală. Construcția casei a fost gândită cu un plan simetric, cu o arhitectură sobră, dar elegantă, potrivită atât pentru confortul unei reședințe, cât și pentru întâlniri oficiale. Materialele folosite au fost de cea mai bună calitate a timpului, iar finisajele interioare reflectau bunul gust și atenția la detalii specifică epocii.

Un episod deosebit din istoria clădirii s-a petrecut la 6 iulie 1918, când regele Ferdinand și regina Maria au sosit la Bicaz împreună cu principesele Mărioara, Ileana, Elisabeta și principele Nicolae. Era o perioadă grea pentru România, aflată încă sub umbra Primului Război Mondial, iar familia regală căuta locuri unde să se odihnească și să se reculeagă. Vizita a fost un prilej de mare bucurie pentru localnici, care au avut ocazia să-i întâlnească personal pe suveranii țării. Regina Maria, cunoscută pentru sensibilitatea și spiritul său artistic, a notat în jurnal impresiile despre loc: munți liniștiți, ape limpezi și oameni simpli, dar primitori, într-un colț de țară pe care îl descria:

„Era un loc de o frumuseţe idilică. Deşi casa nu era destul de încăpătoare, puteam, înghesu­in­du-ne puţin, să ne luăm acolo reşedinţa cu toţii la un loc. Vieaţa în oraş ajunsese de nesuferit şi simţeam nevoia unei odihne mai lungi în aerul curat de la ţară…”

„Schimbarea oraşului cu aerul de munte a fost o mare uşurare şi ne dădurăm seama îndată cât de mult bine ne făcea. Senina vieaţă de la ţară ne potoli nervii încordaţi, ne bucurarăm de priveliştea frumoasei văi, de satele mici şi drăgălaşe, de vechile biserici şi mănăstiri şi în curând ajunserăm foarte buni prieteni cu ţăranii al căror port, aici, e foarte pitoresc. Din valea cea mare se deschid o mulţime de vâlcele; în fiecare zi descopeream câte un peisaj nou, iar florile de câmp constituiau un neîncetat prilej de încântare…”

„Toamna era una din acele minunate toamne româneşti atât de însorite şi de pline de culoare. Şederea noastră la Bicaz ne prinsese minunat de bine. Mă simţeam întărită, trupul îmi era de oţel, sângele părea că îmi svâcneşte în vine cu o vieaţă îndoită; mintea îmi era ageră şi plină de aşteptare. Părea că sub fiecare faptă exterioară din liniştita noastră vieaţă de toate zilele, curgea ca un pârău ascuns, o simţire plină de înfrigurare. Eu îmi urmam colindările printre ţărani, care peste tot mă primeau cu o încredere înduioşătoare. Făceam lungi plimbări pe jos, cu maşina, călare, căutam flori de câmp şi cercetam cu nesaţ toate frumuseţile munţilor împrejmuitori. Ballif ne făcuse rost de nişte căluţi de munte şi în costum ţărănesc, însoţită de vreunul din copiii mei, sau de Lili Catargi. Descopeream colţuri minunate unde nu se putea ajunge decât cu multă greutate.”

(Maria, Regina României – „Povestea vieții mele”)

Anii au trecut, iar clădirea avea să fie martora unui alt moment istoric major. În toamna anului 1939, în plin context al izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, președintele Poloniei, Ignacy Mościcki, a găsit adăpost aici. Fugise din țară după invazia simultană a Germaniei naziste și a Uniunii Sovietice, iar România i-a oferit refugiu temporar. Între 19 septembrie și 4 noiembrie 1939, Reședința Regală din Bicaz a devenit, pentru câteva săptămâni, un loc al deciziilor importante și al negocierilor discrete. Evenimentul este marcat astăzi de o placă memorială pe fațadă, care amintește trecătorilor că, pentru scurt timp, acest colț liniștit al Neamțului a fost implicat în istoria Europei.

După 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai și instaurarea regimului comunist, soarta domeniilor Coroanei s-a schimbat radical. Toate au fost naționalizate și trecute în proprietatea statului. Reședința Regală din Bicaz a fost preluată de administrația locală și, în 1960, odată cu declararea Bicazului ca oraș, a devenit sediul Primăriei. Funcția sa administrativă a dominat următoarele decenii, însă valoarea istorică a clădirii a continuat să fie recunoscută de localnici.

În ultimele decenii, au existat discuții și planuri de restaurare. Un proiect ambițios, realizat în colaborare cu Muzeul Național de Istorie și Complexul Muzeal Județean Neamț, propunea reabilitarea completă a imobilului și transformarea unei părți într-un muzeu local dedicat istoriei Bicazului și legăturilor sale cu familia regală. Între timp, clădirea a început să sufere: infiltrațiile de apă au afectat fundația și pereții, treptele s-au deteriorat, iar fisurile din ziduri pun în pericol siguranța spațiilor.

Cu toate acestea, locul continuă să fie un punct de atracție. În ultimii ani, evenimente precum „Caravana Centenarul Încoronării” au readus aici vizitatori din întreaga regiune, dornici să afle poveștile din spatele zidurilor. Cei care vin rămân impresionați nu doar de arhitectura casei, ci și de sentimentul că pășesc pe urmele unor figuri importante din istorie: regi, regine, diplomați și chiar șefi de stat străini.

Astăzi, Reședința Regală din Bicaz reprezintă mai mult decât un sediu de primărie. Este o punte între trecut și prezent, între memoria colectivă și viața de zi cu zi a orașului. Restaurarea ei ar putea transforma acest loc într-un centru cultural și turistic de prim rang, unde vizitatorii să descopere nu doar istoria locală, ci și povești despre regalitate, război, exil și renaștere. Păstrarea clădirii nu ar fi doar o datorie morală față de generațiile trecute, ci și o investiție în viitorul comunității.

Dacă zidurile ar putea vorbi, ar spune povestea unui loc unde liniștea munților a fost martoră la întâlniri regale și refugii diplomatice, unde oamenii simpli au privit cu emoție defilarea unei familii regale și unde, în ciuda trecerii timpului, spiritul istoriei încă plutește în aer. Salvarea acestui monument ar însemna nu doar reparații și renovări, ci readucerea la viață a unui simbol al Bicazului, capabil să inspire mândrie și să atragă vizitatori, așa cum a făcut-o și în urmă de mai bine de un secol.

Maya-Mihaela BICĂJANU