Prin anii ’70, ’80 timpul se scurgea molcom, dând posibilitatea oamenilor să-şi rezolve în tihnă treburile. Şi nu erau puţine, pentru că vitele erau cele ce îndestulau şi pe copii şi pe adulţi, iar creşterea lor presupunea să li se asigure hrana, iar aceasta trebuia să fie de bună calitate şi administrată la timp.
Şi anotimpurile aveau răbdare şi se respectau, desfăşurându-se în toată splendoarea lor. Pe la sfârşitul lui noiembrie, începutul lui decembrie începea să ningă cu fulgi mari şi pufoşi. „Îşi scutură Moş Nicolae barba, nu se dezminte” râdeau bătrânii, iar copiii alegau bucuroşi să-şi pregătească săniile. Ningea mult. Uneori ajungea omătul cât gardurile, iar bărbaţii trudeau să facă pârtii. Apoi se lăsa gerul, de apa Bistricioarei şi lacul se „podeau”. Se trecea cu căruţa de fân pe gheaţă din Buba în Ceahlău.
Şi caii aveau trebuinţă de potcoave, lanţuri, cioflânce, pene. De data asta căierii făceau coadă la potcovari, chiar dacă erau câţiva: Petrea Desmerdatu, Şerban, Ceapă, Cocioabă, Sfarghie etc. Cât era ziua de lungă răsunau ciocanele până hăt departe de „atelierele” lor.
Nu erau drujbe, aşa că beschia şi toporul făceau legea la trunchi. Mai cu lemnele, mai cu treburile la vite, mai pe lângă sobă, ziua şi aşa scurtă trecea pe nesimţite. Numai că şi Crăciunul bătea la uşă.
Aproape de Ignat, doi trei vecini sau prieteni se întâlneau dis de dimineaţă, făceau o groapă pe măsura porcului, apridenau surcele, apoi se puneau lemne uscate de fag pentru a se face jar. Deasupra erau puşi câţiva drugi de fier, drept saltea pentru Gavril, iar în jar se introduceau câteva bucăţi de şină. Încă nu apăruseră forjele sau arzătoarele cu butelii.
Urma un adevărat ritual. După ce râtanul era redus la tăcere, era aşezat pe vatră şi întors pe toate părţile până se pârlea bine. De mai rămânea ceva păr erau folosite şinele înroşiţe. Negru ca sumanul era aşezat pe picioare pe laiţă, udat cu apă caldă, frecat cu sare grunzoasă, apoi acoperit cu nişte ţoale (să nu răcească!). Era momentul când gospodarii se retrăgeau la un pahar de ţuiculiţă, mai ales dacă afară pişca gerul.
Când se muia şoriciul era ras cu cuţitele şi frecat cu peria de paie până se făcea alb. Era moale şi avea un gust uşor amărui a lemn de fag. Rând pe rând şuncile, muşchiuleţii şi celelalte organe erau aşezate în coveţi sau lighene, sărate şi duse la răcoare.
Gospodinele aveau grijă să ia din bunătăţi, le condimentau şi le azvârleau într-un ceaun unde bolboroseau mulţumite. Mai apărea şi o mămăligă aburindă, o oală cu vin ce îţi făcea în ciudă cu mirosul de scorţişoară, cuişoare şi dafin. Oricât de credincios erai nu puteai să te rabzi. Mai ales, dacă mai era şi o bucată de brânză abia scoasă din bărbânţă, peste care turnai puţină grăsime fiebinte. În tot acest timp femeile făceau cârnaţii, chişca şi toba.
După ce carnea „îşi lua sare” era urcată în podul casei şi atârnată pe grindă, apoi se da drumul la fum. Aşa afumau marea majoritate a sătenilor carnea. Avea un gust aparte.
Cu fânăria plină, cămara burduşită, lemne la trunchi, slănină şi cârnaţi în pod putea să tot vină Crăciunul!
Ilie ALEXANDRU
