Chiar așa se intitula un articol apărut în ziarul „Universul” din 29 august 1943 și care a declanșat un mic scandal și schimb de adrese între Prefectura Neamț, Primăria și Poliția Târgu-Neamț. Într-o regiune bogată turistic nu, erau mijloace de transport. Dacă de la Pașcani la Târgu-Neamț, turistul avea asigurat drumul cu autobuzele C.F.R., din oraș spre stațiuni și mănăstiri nu avea cu ce se deplasa. „De la Tg. Neamț la mănăstiri, acum 3 ani se călătorea cu autobuzele C.F.R., cu autobuzele particulare și cu trăsurile de stradă (…) acum lipsesc complect autobuzele. Vizitatorul (…) se învârtește două trei ore căutând mijloc de transport și la urmă, amărât, se pleacă în fața pretențiilor unui birjar, care numai birjar cum sunt birjarii nu este. Rămas cu o trăsură de ți-e teamă să te urci în ea, murdară și cârpită cu zdrențe o astfel de droagă este trasă de un cal sau doi, cărora le numeri coastele”. Înainte de război, o cursă până la oricare mănăstire dura o oră și jumătate și costa 60 de lei, însă în prezent „trebuie să mergi 3 ore de drum și pentru care să plătești 1.000-1.200 lei”.
Împotriva acestor birjari erau făcute reclamații, dar nu se putea lua măsuri atâta timp cât nu erau prevăzute prețuri maximale în afara orașului, ținând cont că prețurile pentru oraș erau stabilite de Primărie. Dacă turistul protesta, birjarul se apăra cu scuza că „ovăzul este scump, iar taxele pe care le plătește fiscului și comunei sunt prea mari”. Autorul articolului cerea, în numele turiștilor, ca prefectul să fixeze prețuri maximale în afara orașului, iar acesta să intervină și la Primăria Târgu-Neamț, pentru a se îmbunătăți situația „birjarului, însă cu o condiție: să aibă cai și trăsuri mai ca lumea”.
Urmare a acestui material din presa centrală, serviciul administrativ al Prefecturii trimite o adresă Poliției Târgu-Neamț, prin care se cere să i se comunice măsurile luate și propunerile de îmbunătățire a situației. Imediat, Poliția răspunde prefecturii prin adresa din 1 septembrie, în care arată că în oraș sunt 8 trăsuri care deservesc și zona. Toți birjarii erau oameni săraci, care „din puținul câștig ce-l au după urma meseriei lor abia își pot asigura existența și întreținerea animalelor de care se servesc. Caii și hamurile mai bune au fost rechiziționate pentru armată, așa că în prezent caii de care se servesc sunt din cei respinși de la rechiziție fiind bătrâni și slabi, iar hamurile vechi”.
Se luaseră totuși măsuri pentru remedierea acestei situații în limita posibilităților. În privința tarifelor, Primăria fixase printr-o ordonanță din 19 mai 1943 tarifele pentru oraș (o oră în oraș – 150 de lei, o cursă în oraș – 50 de lei și o cursă la periferie – 70 de lei), dar în afara orașului totul era la mica înțelegere. La rândul ei, Primăria răspundea Prefecturii cu adresa din 6 septembrie, prin care propunea Prefecturii stabilirea de către aceasta a tarifului pentru deplasările spre localitățile din afara orașului. În ceea ce privește prețurile cerute pentru o cursă în afară acestea nu erau speculative, „ci destul de modeste”, având în vedere cheltuielile cu întreținerea birjelor, hrana cailor și dările către fisc și comună.
Sursa: SJAN Neamț, fond Prefectura Neamț, dos. 97/1943, f. 93-95, 100.
Emanuel BĂLAN
