Urmând exemplul tinerilor comsomoliști din URSS care în perioada 1930-1940 au participat la construcția orașului „Komsomolsk” pe fluviul Amur, a hidrocentralei „Dneproghes” pe râul Nipru și a metroului din Moscova, PMR a hotărât implicarea tinerilor pe șantierele înființate pe întreg teritoriul țării. În cadrul ședinței Biroului politic al CC a PMR din data de 4 august 1952, la care au participat Iosif Chișinevschi, Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioroș, Petre Borilă și Constantin Pîrvulescu, s-a decis că șantierul Hidrocentralei „V.I. Lenin” de la Bicaz să devină „șantier al tineretului”. Organizarea și buna desfășurare a acestei acțiuni devenea responsabilitatea Comitetului Central al UTM și a Ministerului Energiei Electrice.
Regimul urmărea ca prin munca voluntară a tinerilor să fie rezolvată lipsa de muncă necalificată de pe șantier și executarea lucrărilor într-un termen mai scurt decât cel stabilit. Se dorea în același timp educarea în „spirit comunist a unui însemnat număr de tineri, îndeosebi din spațiul rural și realizarea unui cadru favorabil pentru mobilizarea lor și pe alte șantiere ale „planului cincinal”.
Ministerul Energiei Electrice avea obligația să asigure transportul tinerilor până la șantier și costurile legate de cazare, hrană și echipament. În cele patru luni de mobilizare fiecare brigadier primea hrană, echivalentul a 5000 de calorii pe zi, o salopetă, o lenjerie de corp, două cămăși, două perechi de ciorapi, o pereche de oghele, un prosop, trei batiste, o perie de dinți, două mosoare de ață, cinci ace de cusut, o perie de ghete (la patru oameni), o perie de haine (una la 10 oameni), trei cărți poștale, 300 gr săpun de rufe, 200 gr săpun de față, un tub pasta de dinți, o cutie cremă de ghete, un creion, un carnet, 300 de țigări și cinci cutii de chibrituri. Costul întreținerii pentru fiecare brigadier voluntar era de 408 lei/lună. Brigadierii salariați primeau în plus un salariu mediu de 350 lei/luna (în cazul îndeplinirii normei).
Pe lângă câștigul în bani, fiecare muncitor primea un număr de puncte în funcție de munca ce era prestată. Deoarece bunurile de consum pe șantier erau raționalizate, banii în majoritatea cazurilor nu puteau fi folosiți. Ioan Hociung ajuns ca brigadier în anul 1951 la Bicaz, la vârsta de 19 ani își amintește: „… nu puteai cumpăra mai nimic. În funcție de meserie, ți se dădea anual un număr de puncte pentru haine și pentru lucrurile pe care șantierul nu ți le asigura. Aveam 52 de puncte pe un an, dar un costum de haine era 72 de puncte, așa că trebuia să împrumutăm unul de la altul puncte, să ne luam haine pe rând.”
Pentru activitățile desfășurate în timpul liber, Ministrul Energiei Electrice a dispus cumpărarea de echipament sportiv, instrumente pentru înființarea a două orchestre (15 oameni fiecare) și o fanfară formată din 24 de oameni.
Din data de 24 iulie 1952 tinerii ajunși la Bicaz au fost organizați în brigăzi, fiecare numărând între 50 și 150 de persoane. Brigăzile erau împărțite în echipe și conduse de un comandament de brigadă. Fiecare brigadier era dator să îndeplinească sarcinile stabilite de comandament, să „lupte” pentru îndeplinirea și depășirea planului de producție, să respecte programul de lucru, să fie disciplinat în timpul muncii și în timpul liber, să păstreze secretul de șantier, să-și ridice „nivelul politic” și să nu vină în stare de ebrietate în tabără. Pentru a fi cuprinși cât mai mulți brigadieri în structura de organizare din cadrul comandamentelor, s-au înființat funcții și responsabilități privind organizarea, producția, calificarea și problemele sanitare și gospodărești.
Comandamentele de brigadă coordonau munca brigadierilor, urmăreau îndeplinirea planului de producție și sprijineau activitatea educativă, artistică și sportivă. Comitetul UTM Bicaz era format din: Leopa Iordan, prim Secretar; Niculae Tulian, secretar cu probleme de propagandă; Roșca Niculaie, șef secție organizare UTM; Badina Pompiliu, secretară tehnică.
Activitatea brigadierilor pe șantier se desfășura 24 de ore pe zi în trei schimburi. Programul primului schimb era următorul: la ora 4.30 deșteptarea; 4.45 înviorarea; 5.00-5.10 spălarea; 5.10-5.20 raportul și înălțarea pavilionului; 5.20-5.40 servirea mesei; 5.40-5.55 brigadierii merg încolonați spre punctul de lucru având în frunte steagul roșu al brigăzii; 5.55-6.00 se dă în primire și se preia schimbul; 6.00-14.00 programul de muncă; 14.00 plecarea de pe șantier a brigadierilor în coloană cântând; 14.30-15.00 servirea mesei de prânz; 15.00-17.00 repaus obligatoriu; 17.00-20.00 program cultural, artistic și sportiv, 20.30-21.00 servirea cinei; 21.00 stingerea. Schimbul II și III prevedeau aceleași activități în intervale orare diferite, timpul de lucru fiind de minim opt ore.
În timpul liber brigadierii vizionau filme (mai ales producții URSS), participau la reuniuni tovărășești, la focuri de tabără, la șezători și excursii. Pentru neștiutorii de carte, comitetul raional al PMR a organizat cursuri de alfabetizare și a dispus înființarea a două biblioteci a câte 3000 de volume. Brigadierii, echipele și brigăzile care îndeplineau obiectivele și depășeau normele, erau evidențiați prin consemnarea în jurnalul de zi, expunerea la panoul de onoare, acordarea de premii în bani, înscrierea în cartea de onoare a șantierului și decernarea titlului de brigadier fruntaș.
Când prevederile regulamentului taberei erau încălcate se aplicau măsuri disciplinare: mustrare verbală, mustrare scrisă în carnetul de brigadier, excluderea din tabără și ridicarea titlului de brigadier. Dacă tânărul făcea parte din U.T.M, sancțiunile erau luate și în cadrul organizației.
Printr-o propagandă abilă și agresivă (specifică tuturor regiunilor totalitare) ce a presupus o mobilizare impresionantă de resurse, partidul a transformat tânărul brigadier în „eroul societății comuniste”. În numele lui s-au scris mii de articole în ziarele locale, regionale și centrale, s-au realizat filme de scurt metraj și zeci de ore de emisiuni radiofonice. Organizațiile UTM din țară au realizat întâlniri între foștii brigadieri și tinerii ce urmau a fi mobilizați, iar cei ajunși deja la Bicaz au primit obligația de a trimite scrisori către organizațiile UTM din care au plecat. Cei rămași acasă erau sfătuiți să se mobilizeze în sprijinul partidului și al conducătorilor lui.
Săptămânalul „Zorile Socialismului”, principalul mijloc de propagandă de pe șantierul barajului a rezervat în perioada 1952-1955 spații vaste pentru promovarea „Tânărului brigadier”, prezentat întotdeauna ca virtuos, harnic, devotat regimului comunist și dușman al vechii orânduiri capitaliste: „ În schimbul de onoare organizat în cinstea celui de-al XIX lea Congres al partidului lui Lenin și Stalin, constructorii hidrocentralei „V.I. Lenin” de la Bicaz, în frunte cu brigadierii, au dat rezultate record în producție, arătându-și astfel dragostea față de marele Partid Comunist al Uniunii Sovietice, far călăuzitor în lupta pentru socialism a partidului nostru. Când a ieșit din schimb, brigadierul stahonovist Vasile Vascan de la Tunel Intrare, dăduse peste normă 163 de procente cu întreaga echipă. În ziua aceasta, stahanovistul Stefan Cristea și-a întrecut norma cu 187%, iar minerul fruntaș Grigore Conta a dat peste norma 172%. Pe grafic în dreptul numelui lui Nicolae Malaucioiu, săgeata arăta depășirea cu 98%.
„Era într-o zi de toamnă. Trenul
Oprise-n gară la Bicaz
Și negri nori cernise cerul
Deasupra codrilor de brazi
Privind uimit către peronul
De lume plin, cu-o traistă-n mâini
Era pe scară la vagonul
De clasa a III a Un bătrân
Moș Toma – 63 de ani
Cât viețuise până azi
Nu mai făcuse din Ițcani
Drum lung ca ăsta spre Bicaz
(…) Către tunel mergând adânc
E tulburat, mergând l’apasă
Se poate fiul lui un tanc
să plece așa hai hui de-acasă?
În minte face fel de fel
De plăzmuiri. Alaltăieri
I-a scris Mihai de la tunel
Că-i sănătos și-i brigadier
Ajuns în tabără, tăcut
În minte, aprig, măcinând
Durerea lui, privi, din șut
Veneau brigăzi cântând.
(…)
Când stăpâneau ciocoii ieri
Eram, un biet, copil sărac
Dar Astăzi tată’s brigadier
Drum nou prin stânci luminii fac
(…)
Azi dârze brațe, tot aici
Croiesc, conduse de partid
O viață nouă. Și voinici,
Dăm piept cu stânca biruind.
În spatele propagandei realitatea păstra însă drama celor mai mulți dintre tinerii veniți pe șantier. Majoritatea alegeau să devină brigadieri pentru a scăpa de urmărirea securității sperând într-un nou început. După 50 de ani, supraviețuitorii își amintesc cu emoție despre perioada în care au fost brigadieri la Bicaz. Este și cazul lui Ioan Cehan, unul din primii brigadieri ai șantierului Tunel Intrare: „La 17 ani am venit aici (la Bicaz), ca muncitor necalificat. Eu sunt din Vaslui. Părinții erau chiaburi, așa că am venit aici ca să scap. Eram un fel de fugar. Cea mai grea muncă a fost la tunel și mai târziu la baraj. Se muncea cel mai mult cu forța brută, cu roaba și lopata.
În aceeași situație s-a aflat și Constanța Crăciun, ajunsă pe șantier la vârsta de 18 ani: „În vara anului 1952 au fost deportați 2000 de constănțeni (…). Erau crema negustorimii din Constanța, comercianți de parfumuri și mătăsuri. Ne-au urcat în vagoane, cu restricții de bagaj de 10 kg și după o călătorie de două zile și două nopți am ajuns la Bicaz”. În contradicție cu documentele oficiale ce fac referire la organizarea vieții pe șantier, Constanța Crăciun povestește că: „mergeam în fiecare zi pe jos câte 10 km ca să ajung la punctul de lucru. Ghetele mi se rupseseră și mi le legasem cu sârmă. Dădeam toată ziua la ciur pentru nisip să-l folosească la construit.”
O altă poveste de viață este cea a fostului brigadier Ion Socianu, adus la Bicaz în anul 1952 de pe șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră: „Era o fluctuație mare de persoane, venite din toată țara. Muncitorii au fost împărțiți în brigăzi și se lucra în patru schimburi. (…). Șefii statului au decis atunci întreruperea lucrărilor de la Canal și investirea exclusivă în șantierul de la Bicaz.”
Pe lângă majoritatea brigadierilor care ajungeau pe șantier împotriva voinței lor, au existat tineri care s-au oferit voluntari, convinși fiind de propagandă că pot contribui la dezvoltarea țării. Unul dintre ei a fost Mihai Dumitru: „Unchiul meu a fost medicul personal al lui Mihail Sadoveanu și l-a consultat de câteva ori și pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Așa că familia s-a gândit să-mi facă un bine și să mă păstreze în București. Dar eu am refuzat și mi-am pus repartiția la Bicaz. Hidrocentralele nu se construiesc pe calea Victoriei și așa am ajuns să mă ocup de betonarea barajului timp de doi ani de zile.”
Alături de cei pe care entuziasmul tinereții și credința într-un sistem ce nu-l cunoșteau cu adevărat i-a adus pe șantier, la Bicaz au ajuns oameni pe care propaganda oficială nu i-a pomenit niciodată: „deținuții politici”.
*foto: lucrarea Bicazul, coord. Ştefan Budescu
