Barajul de la Bicaz – câteva necesare consideraţii generale

Barajul de la Bicaz s-a ridicat într-un context istoric deosebit,  al evenimentelor primei etape a comunismului românesc, perioadă marcată de dorința noului regim de a construi o lume nouă, după model sovietic și de a-i pedepsi pe toți cei care aveau legătură cu vechiul regim, reeducându-i prin muncă forțată.

Șantierele deschise pe cuprinsul întregii țări, după anul 1948, serveau acestui scop, iar la Bicaz timp de 10 ani a funcționat al doilea cel mai vast loc în care se urmărea reeducarea prin muncă, după Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Cum s-au putut face toate acestea? În România și în toate țările Europei de Est s-au instaurat regimuri comuniste sub directa implicare a Uniunii Sovietice. Beneficiind de sprijinul Armatei Roșii și de implicarea personală a liderilor sovietici, la data de 6 martie 1945 a fost instaurat primul guvern comunist al României. În anii care au urmat, prin manipulare, falsificarea alegerilor și acțiuni de intimidare asupra membrilor partidelor istorice, comuniștii au acaparat întreaga putere și au orientat politica externă brutal și exclusiv spre răsărit.

Bazându-se pe implicarea consilierilor sovietici, guvernul comunist român a înființat instituții represive precum Miliția și Direcția Generală a Securității Poporului, care aveau rolul de a urmări, izola și aresta pe toți cei care reprezentau un pericol pentru noua putere politică. Copiind modelul din anii ’30 din Rusia, guvernul comunist român a dispus înființarea de șantiere în întreaga țară în care să fie încadrați în unități și mai apoi colonii de muncă, pe toți cei care au avut legătură cu vechiul regim sau reprezentau un pericol pentru comunismul românesc.

Marile lagăre de muncă forțată care au funcționat în România până în anul 1964 au însemnat reeducare prin muncă și construirea unor obiective economice megalomanice erau rațiunea de a fi a acestor instituții, extrem de bine organizate după modelul patentat de comuniștii ruși sub conducerea lui Lenin și Stalin. Cele mai multe astfel de obiective au funcționat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în Delta Dunării, în minele de plumb de la Cavnic și la Șantierul Hidroenergetic de la Bicaz.

Pornind de la principiile comunismului enunțate de Vladimir Ilici Lenin, guvernul coordonat de Gheorghe Gheorghiu Dej, a căutat soluții imediate pentru electrificare rapidă a țării. Pentru zona Moldovei, una din cele mai sărace regiuni ale țării, a fost folosit planul inginerului Dimitrie Leonida, care prevedea construirea unui baraj hidroenergetic pe râul Bistrița. Guvernul comunist a aprobat hotărârea, iar șantierul a început să funcționeze din data de 1.11.1950.

Inițial au fost aduși pentru muncă deținuți politici din întreaga țară, dar randamentul scăzut al muncii acestora și întârzierea lucrărilor i-au determinat pe liderii comuniști să declare șantierul, „șantier al tineretului” și să aducă în același timp detașamente ale „soldaților muncii”.

Dincolo de baraj, tunelul de aducțiune și hidrocentrala din satul Stejaru, șantierul a însemnat construirea unei fabrici de ciment, a unei fabrici de beton, a unui atelier destinat reparării utilajelor, construirea unei șosele asfaltate și a căii ferate până la Piatra Neamț.

Au fost mulţi deținuții politici care au muncit din greu pe șantier, soldații muncii, care datorită originii sociale „nesănătoase” își satisfăceau stagiul militar muncind în aceleași condiții ca și deținuții și nu în ultimul rând, inginerii, care coordonau activitatea, ce au fost urmăriți în fiecare zi de vastul aparat de „Securitate” ce împânzea toate compartimentele șantierului.

Astăzi sunt mulţi cei care opresc şi fac fotografii pe baraj şi se minunează de colosul de beton, dar puţini ştiu câtă suferinţă a însemnat ridicarea lui.

Mihai APOPEI