Pentru români, prima conflagraţie mondială a fost „războiul de întregire naţională“. Fiecare român, după puterile sale, a contribuit la împlinirea acestui vis secular, înfăptuirea României Mari. Fiecare regiune şi-a trimis bărbaţii sub arme, iar unele dintre ele au devenit teatru de război. Zonă montană, cuprizând şi două mari trecători, dar şi alte pasuri mai mici, regiunea noastră a cunoscut luptele, frontul, bejenia şi ocupaţia. Munții Neamțului au oferit țării pe tinerii ei în război, dar a fost și teatru de lupte și manevre și, de asemenea, a primit în perioadă de restriște pe familia regală.
La 15 august 1916, bisericile Vechiului Regat au început să-şi sune clopotele: începea războiul de întregire naţională. Trupele române, cântând nemuritorul „Treceţi batalioane române Carpaţii”, au pornit spre Transilvania prin trecători. Unităţi ale Armatei de Nord, conduse de generalul Prezan, au trecut prin pasurile Tulgheş, Pângăraţi, Bicaz, Dămuc spre Topliţa şi zona secuiască.
Dezastrul de la Turtucaia a făcut ca multe trupe să fie dislocate în Dobrogea, iar Armata de Nord, izolată şi atacată de trupe austro-ungare şi germane, a fost silită, deşi victorioasă pe front, să se retragă. Retragerea trupelor româneşti şi apropierea frontului de graniţa veche au determinat plecarea unei părţi din populaţia românească şi venirea ei în regat.
După o luptă grea pe apa Bistricioarei, la Tulgheş, în locul ce şi astăzi se numeşte Sângeroasa, armatele române s-au retras şi odată cu ea şi populaţia civilă a pornit să se adăpostească, fie pe văi lăturalnice greu accesibile, fie în zona Grozăveşti-Târgu-Neamţ. După oprirea ofensivei trupelor române în Transilvania de către trupele austro-ungare și germane, după ocuparea de către inamic a unei părți a teritoriului ţării, Mădeiul, Broșteniul și Borca trec vremelnic sub ocuparea Austro-Ungariei, linia frontului fiind pe apa pârâului Borca și Sabasa. În mare parte populația satului a fost evacuată în comunele vecine sau în șesul Moldovei și în special tineretul pentru a fi ferit de încorporări de către inamic.
Coloanele de refugiaţi s-au îndreptat în căruţe spre Roman, găzduiţi în condiţii grele. Preotul Alexandru Romanescu din Grinţieş nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de război între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918, când s-a făcut la ei revoluţia.”
Armatele ruse, nu la mult timp după această refugiere, ocupă satele din trecători, de la Tarcău, la Borca şi Grinţieş. Din noiembrie 1916 până în martie 1918, ruşii au rămas pe aceste locuri, aceasta însemnând rechiziţii, furturi, distrugeri, violenţă.
Soldatul român a arătat înalte virtuţi militare şi patriotice în luptele pentru trecători şi planul de desfiinţare a statului naţional român a fost dejucat de cei care cu baioneta şi cu pieptul au arătat că „Pe aici nu se trece!”. Dar ieşirea Rusiei din război a lăsat România singură pe frontul de răsărit şi balcanic şi a fost silită să accepte un armistiţiu necondiţionat cu cedări teritoriale în sud şi pe linia Carpaţilor, iar înaintarea armatelor Puterilor Centrale dinspre Ucraina şi Basarabia arăta primejdia în care se afla România singură şi izolată.
În vara anului 1918, guvernul i-a propus Regelui Ferdinand I să se retragă cu întreaga familie la Bicaz, pe Valea Bistriţei, sperând la o schimbare a sorții.
Octavian Goga rostea cu profetice cuvinte:
„De peste graniţa cea nouă,
Ca o sălbatică urgie,
Strigând spre ţarina Moldovei,
Un munte s-a pornit să vie…
Şi va să-nsemne cronicarul
Atunci o zi vijelioasă,
Ceahlăul n-a rămas la duşmani,
Ceahlăul s-a întors acasă”.
La 1 septembrie 1918, regele pleca la Iaşi şi România reintra în război. La 1 decembrie 1918, între cei 1.228 de delegaţi din comunele Transilvaniei s-au aflat şi săteni din Bicazu Ardelean, care au votat pentru România Mare şi ca să nu mai fie graniţă între români şi pârâul Chisirig să nu mai despartă Bicazele.
Armata română înainta victoriasă până la Budapesta, iar în urma sa refugiaţii ardeleni şi cei moldoveni din satele de graniţă se întorc la gospodăriile lor pe care le găsesc distruse. Au fost distruse şcoli, poduri şi chiar biserici. Vechea graniţă, care despărţea pe români, este desfiinţată, de la Broşteni şi până la Tarcău. În regiune, au rămas mărturie cimitire ruseşti şi româneşti, tranşee şi cazemate. Monumentele ridicate sunt și ele mărturie despre eroismul muntenilor Neamţului, despre sângele lor vărsat pe altarul patriei şi le aflăm de la Tarcău, la Borca, în curţile bisericilor sau pe locul unde s-au desfăşurat încleştările războiului.
Mirela TOPOLICEANU
Daniel DIEACONU
