Titlul propus nu este o exagerare: munții Neamțului au adăpostit din vechime vestiți căpitani de bande, de haiduci sau de tâlhari, de la Gligorie Rău și Constantin Codreanu la Vasile cel Mare și Ioan Pietraru și apoi la Ion Florea și Toader Pantelimon, până la Niculiță, Gafița sau frații Baltă și Anton Pleoacă. Cântecele și poveștile lor au fost create de omul din popor și au trecut din generație în generație până la noi.
Spiritul romantic de la începutul veacului al XIX-lea a fost cel care a descoperit tezaurul geniului popular şi de la Alecu Russo încoace poveştile marilor haiduci au intrat în literatura scrisă şi au inspirat multe creaţii culte. Alecu Russo a descoperit multe dintre doine şi balade în munţii Neamţului şi le-a oferit prietenului său Vasile Alecsandri. Aşa au fost dăruite cititorului baladele „Mioriţa”, „Şalga”, „Codreanu”, „Bujor”, „Mihu Copilul”, „Hoţul şi domniţa”, „Ursiţii”, „Biserica risipită” etc.
Păstrătorii lor au fost ciobanii din munţi şi, la focurile de stână, Asachi, Russo sau Alecsandri au ascultat poveşti despre începutul lumii, despre strămoşi, despre vitejii şi haiducii de odinioară. Lăutarii, vechii rapsozi de altădată, cântau poporului baladele sale strămoşeşti. Cine sunt autorii lor? „Poporul însuşi, poporul întreg!”, zice Alecu Russo, care afla că Ion Pietraru, haiducul cel mai vestit din timpul lui Mihail Sturdza, era poet şi el însuşi şi-a făcut balada. Alecu Russo a cules legende şi balade de la vânători, ciobani, plutaşi, tăietori de lemne sau călugări. Descria pe muntenii de la poalele Ceahlăului într-un mod deosebit şi prezentăm în întregime fragmentul respectiv: „Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cumătrii şi nunţi. La un asemenea prilej, ulcioarele de vin şi măsurile de rachiu, rachiu stricat, două părţi de tutun şi una de piper, trei zile umblă din mână-n mână, într-o grămădire deasă de bărbaţi, femei şi copii. În voia bună a chefului acestora să cercetezi firea bună a munteanului. După ce tinerii s-au săturat de mândrele dansuri naţionale, împresură cu toţii pe cimpoiaşi ori pe bardul muntean cu scripca ştirbă şi cu arcuşul de el alcătuit, lăutarul, care, ca trubadurii de odinioară, umblă din sat în sat, din crâşmă-n crâşmă, din petrecere în petrecere şi pentru un adăpost, pentru un pahar de rachiu şi puţintică plată, zice cântecele bătrâneşti ale haiducilor de demult. E ca o legătură de dragoste între cântecele de vitejie şi mulţimea care le ascultă cu luare aminte. Adesea, în clipele de înălţare, sunete dumnezeieşti prin măreţia şi melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi ca ecouri în văi şi o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului. Poezia aceasta feciorelnică a baladelor noastre populare e cu adevărat sublimă. Din cântecele acestea, din poveştile acestea în stihuri, izvorăşte ca o mireasmă veche răspândită pe întregul pământ moldovenesc, în el găseşte obiceiul bătrânesc şi simţi farmecul cernitelor ei zile. Cântecul cel mai cu nume azi este al lui Chetraru. La partea aceea aşa de mare şi naivă, unde un drumeţ întreabă:
,Cine trece-n lunca mare
Cu trei rânduri de pistoale,
Care strălucesc în soare?’, ascultătorii, între care s-ar găsi la nevoie o sută ca Chetraru, întovărăşesc cântecul lăutarului cu glasuri murmurate:
,Ion Chetraru călare,
Din ţinutul Neamţului,
Cu cealmaua despre soare…etc.”
Am alăturat un desen de-al lui Alexandru Asachi cu Ioan Pietraru realizat nu la mult timp după moartea vestitului căpitan.
Daniel DIEACONU
