Un panteon românesc masculin dominant a făcut loc unei mitologii feminine reduse. Regina Elisabeta a fost în umbra lui Carol I, dar Regina Maria a fost cel mai puternic mit istoric feminin românesc. La fel ca la Ferdinand, soțul ei, începuturile mitificării păreau firave și potrivnice. Ziarele românești precum „Adevărul”, antidinastice, scriau despre „o logodnă” (cea dintre Ferdinand de Hohenzollern și Maria de Edinburg), dar și despre „necinstirea unei vechi familii românești” (Elena Văcărescu).
Ziarele „Adevărul” și „Facla” au dus mai multe campanii antidinastice, unde nu a fost cruțată nici principesa Maria cu aventurile ei, care apărea în publicațiile numite cu numele de „Mița Cotroceanca”. Despre Ferdinand, Alexandru Gârneață a adunat mărturii că a avut amante, iar despre Barbu Știrbey nota că a fost foarte apropiat de regină până la 1938, la moartea ei. I s-a imputat faptul că era ahtiată după „show-off”. Dar apar și articolele elogioase de la „Adevărul”: „Pentru grația și frumusețea sa, prin înclinările sale sportive, care denotau un temperament vioi și pentru opera sa capitală, prințul Carol al II-lea”. Frumos scrie „Adevărul” și despre ceremonia încoronării. „New York Times” îi arată mult respect: „Nicio personalitate publică din România nu a avut un comportament mai patriotic decât această regină de sânge străin. Ca și regele Albert al Belgiei și-a câștigat considerația poporului care a ajuns la idolatrie”.
Aron Cotruș scria poezia „Maria Doamna” în 1938:
„Mihai Viteazul de te-ar fi văzut,
Albă și vie –
Pe unde ar fi trecut,
Țara dintr-o dată ar fi crescut,
Sub pasul lui de fier, – împărăție…”
„S-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una dintre cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”, avea să spună Constantin Argetoianu. Iar Alexandru Marghiloman scria: „Singura ființă care a crezut că sfârșitul războiului va fi așa cum a fost. Este adevărat: toată lumea s-a îndoit, dar toți fără excepție”.
I.Gh. Duca, unul dintre marii admiratori ai Reginei Maria, scria: „Orice greșeli ar fi comis înainte și după, în timpul războiului atitudinea ei a fost admirabilă”. Grigore Gafencu scria: „Dar așa cum e, cu păcatele și patimile ei, e mai mare decât toți biruitorii ei la un loc”. Raoul Bossy nota că era nemulțumită de rolul pe care-l avea în 1927, când nu intrase în Regență. Se mira că poporul nu gândește la fel ca ea. Și-a dorit ca și pe timp de pace să aibă un rol pe măsură; nu a reușit să intre în Regență. Carol, fiul ei, preocupat de imaginea sa istorică, a dat-o la o parte. Dinastia străină a căpătat o imagine proastă din cauza lui Carol al II-lea, temerile reginei s-au materializat și au condus spre o abdicare forțată și oprobiul opiniei publice.
Presa vremii este alături de regina care murea după o scurtă suferință: „La căpătâiul Reginei lui, un popor îndurerat, îngenunche azi și se roagă!”.
Daniel DIEACONU
