Pe la jumătatea veacului al XIX-lea a fost perioada de fast a Palatului Cnejilor, dar a urmat apoi şi decăderea. Călugării au fost alungaţi şi se spune că au blestemat. Au venit la palat mari personalităţi ale timpului, s-au născut poveşti. Printre cei care au poposit la curtea cnejilor (la palatul de pe pârâul Schit sau la conacul din Răpciuni) au fost şi mari personalităţi ale vremii: Karl şi Wilhelm de Kotzebue, Vasile Alecsandri, Nicolae de Giers, Alexandre Dumas. Gheorghe Ungureanu nota: „Cneji Cantacuzini, restaurând încăperile din acest schit l-au transformat într-o mică cetăţuie. Despre viaţa lor în acest loc se povestesc lucruri demne de adevărate basme. Unele întâmplări de aici au stat, desigur, la baza frumoasei povestiri a lui Dumas, Strigoiul Carpaţilor”. Citind povestea, descrierile lui Alexandre Dumas îl arată ca fiind unul care a cunoscut aceste locuri, n-a aflat despre ele de la alţii. Se pare că marele romancier francez a cunoscut legenda lui Budu şi Ana. Budu era unul dintre căpitani lui Alexandru cel Bun şi se logodise cu Ana, fiica domnitorului. Într-o luptă cu tătarii, Budu este ucis. Iubita sa l-a chemat de dincolo de moarte prin mijlocirea unei babe vrăjitoare, sub formă de strigoi. Călare pe un cal înaripat, Budu împreună cu Ana sunt surprinşi de venirea zorilor deasupra Ceahlăului. Au căzut din înaltul cerului şi s-au prefăcut în două stânci gemene – Turnul lui Budu şi Ana. Tradiţia spune că acel care este surprins printre ruinele de la Palatul Cnejilor, într-o noapte cu lună plină, când umbra Turnului lui Budu se lasă peste ziduri, se va preface în strigoi. Se prea poate ca şi Mihai Eminescu să fi fost oaspete al acestor locuri în drumul său spre Transilvania şi să fi aflat legendele din gura vreunui bătrân, primind inspiraţie pentru poeziile „Strigoii”, „Muşatin şi codrul”, „Povestea magului călător prin stele”. Constantin Matasă îşi aminteşte şi el spusele unor bătrâni din satul Schit, care îi ziceau că „au văzut noaptea, spre zile mari, pâlpâind în răstimpuri focuri cu pară albastră pe comori ascunse vii, în pământ, de vechii stăpâni ai curţii sau de boierii fugari”. Arheologii ce-au săpat la palat n-au aflat aceste comori, iar boieri Cantacuzini nu aveau ce să ascundă, când au avut bani i-au cheltuit, iar când n-au mai avut, au părăsit aceste locuri. Preotul Matasă continua astfel: „Se vede, îmi povestea deunăzi moş Ciucanu, că aici n-a fost lucru curat; doar îşi aminteşte cum îi spunea bunicu-său că unul dintre cneji a pus când se zideau curţile să măsoare umbra câtorva robi, aşezând apoi şfara la temelia zidurilor. N-a apucat să apună soarele şi viaţa bieţilor oameni s-a stins pe vecie. Umbrele puse pe ziduri sunt stafiile care se ivesc câteodată, în miez de noapte, stăpâne pe aceste ruini”.
Constantin Tănase-Teiu, un poet popular din Coroiu, sat aflat nu departe de palat, scria în Plutaşii pe Bistriţa, din anul 1938:
„Colo în vale jos în sat,
Este-al Cnejilor Palat,
C-o mică bisericuţă
Rămasă de la măicuţă,
Cu zid greu de apărare,
Turnuri mari de închisoare,
Unde robii cei greşiţi
Mureau în ardei prăjiţi.
Şi în bolta-ntunecoasă
Sorbeau fum de piele arsă!
Sub palatul cu fiori
Au rămas multe comori,
Zăvorâte sub lăcate,
Cine poate să le cate?!”
Mişcarea revoluţionară de la 1848 a avut printre protagonişti şi pe apropiaţii cnejilor: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo şi alţii. Vasile Alecsandri, ca unul care cunoştea aceste locuri, după reprimarea revoltei de la Iaşi din martie 1848, a scăpat cu câţiva tovarăşi şi s-a îndreptat spre Transilvania. A poposit şi la Palatul Cnejilor. Deşi cetăţuia nu mai era puternică ca odinioară, tinerii revoluţionari au încercat să organizeze o rezistenţă în spatele zidurilor, mizând şi pe sprijin din partea localnicilor. Dar domnitorul a trimis trupe de lefegii, numeroase şi credincioase, pe urmele fugarilor şi conştienţi de inulitatea unei rezistenţe, revoluţionarii au trecut munţiii în Ardeal. Se spune că atunci ar fi scris Alecsandri frumoasa poezie „Adio Modovei”. Cu emoţionante versuri, Alecsandri părăsea Moldova:
„Eu te las, ţară iubită,
De-al tău cer mă depărtez,
Dar cu inima cernită,
Plâng amar, amar oftez!”.
Cnejii şi-au pierdut averile şi moşia Hangu a fost scoasă la licitaţie. A cumpărat-o Smaranda Sturdza şi boierii Cantacuzini au fost scoşi forţat din fortăreaţă de către lefegii domnitorului. Au rămas zidurile ruinate şi poveştile…
Daniel DIEACONU
