„Civilizaţia tradiţională a satului românesc de altădată este un tezaur inepuizabil, puţin cercetat. Odată cu trecerea timpului, multe valori ale acestui univers unic se pierd irecuperabil, datorită ignoranţei sau ca urmare a părerii că – şi mâine este o zi.” Aşa motivează domnul doctor în istorie al Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, Mihai Gicoveanu, apariţia acestei cărţi, dedicată memoriei tatălui domniei sale. Autorul a fost susţinut de Consiliul local şi Primăria Girov, monografia apărând sub egida Editurii Cetatea Doamnei Piatra Neamţ şi a inimosului şi neobositului domn Viorel Nicolau.
Înfiinţarea şi evoluţia acestui sat a fost în directă legătură cu istoria aşezărilor învecinate, Turtureşti şi Popeşti. Prima este menţionată documentar la 15 septembrie 1462, când două părţi îi erau întărite mănăstirii Bistriţa, ce le cumpărase de la Cozma – fiul lui Baloş. Înainte de data de 7 mai 1475, aşezarea a fost răscumpărată de la călugării bistriţeni şi a intrat în „hotarul” Târgului Piatra. În acest an voievodul Ştefan cel Mare i-a reconfirmat lui Cozma partea din Turtureşti, semn că domnia recunoştea importanţa boierului amintit.
La începutul secolului XVII, în 1631, teritoriul (siliştea) fostei aşezări a fost dăruit vistierului Pătraşcu Başotă, căruia domnia îi era datoare cu o sumă de bani. Urmaşii acestuia au vândut siliştea lui Iordache Cantacuzino.
Profitând de faptul că deţineau câteva proprietăţi pe suprafaţa fostului sat, călugării de la mănăstirea Bisericani în calitate de „răzeşi mai vechi” au solicitat domniei să li se recunoască dreptul integral asupra Turtureştilor, ceea ce s-a şi întâmplat.
Satul Popeşti (Popceşti) s-a conturat pe terasa inferioară şi mijlocie a Cracăului. Este amintit documentar pentru prima oară în 1617-1618, când a fost scos din ocolul domnesc al târgului Piatra şi dăruit mănăstirii Bisericani.
Până pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, vatra viitorului sat Gura-Văii nu era locuită. Primele familii ce s-au aşezat în aceste locuri prielnice proveneau din Transilvania şi din Bucovina potrivit unei statistici din 1774: Toader şi Cristea „ungureni, Coman bârsan, Gheorghe Vicovan etc.
Procesul de populare a aşezării a continuat mai ales dinspre Transilvania. La 20 aprilie 1741, Grigore Ghica voievod îi anunţa pe slujbaşii domneşti că i-a acordat unele scutiri lui „Gligorie boiariu ce este aşăzat la sat la Căciuleşti, ot Gura-Văii, ot ţinutul Neamţului, carele fiind om strein şi neavând altă chiverniseală, iată că domnia mea m-am milostivit asupra lui şi pentru doisprezece oameni ce ş-ar aduce din Ţara Ungurească pentru slujba casei lui, i-am dat această carte a domniii mele, cu care hotărâm domnia mea ca să aibă de dat de om numai 2 unghi într-un an, 1 unghi la sfetie Gheorghe şi 1 unghi la sfetie Dimitrie”. Un an mai târziu domnia îl împuternicea pe vornicul Iordache Roset „ca să apuce pe înpregiura şi cu strânsoare, să pliniască boii de la dânşii, au să de tâlharul de grumazi”, fiindcă i se furaseră doi boi „lui Gligorie căpitan, om strein de la casa lui ot Gura-Văii”.
În 1742 i se acorda „o carte de slobozenie lui Gheorghe, ce-au venit din Ţara Unguriască, la sălişte la Gura-Văii, la ţinutul Niamţului”.
Autorul face vorbire de faptele de vitejie ale locuitorilor din zonă împotriva tătarilor, turcilor sau ungurilor. Impresionantă este jertfa de 45 de morţi din timpul primului război mondial în luptele de pe văile Jiului, Oltului, Argeşului sau la Mărăşeşti şi Oituz. În cimitirul satului urmaşii au ridicat un monument în memoria acestora. Numărul celor ce s-au jertfit şi în A Doua Conflagraţie Mondială trece de 30.
La intrarea în sat se află biserica ce poartă hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, riditată din 1744, iar biserica „de sus” sau „din deal” cum o ştiu localnicii, monument edificat, din lemn a fost datat în anul 1629. Au fost făcute modificări de-a lungul veacurilor pe care le veţi putea afla lecturând monografia.
În ceea ce priveşte şcoala, se crede că a fost înfiinţată în 1859, deşi documentele de arhivă demonstrează că activitatea acesteia a început în 1860, cu un număr de 15 elevi sub coordonarea diaconului Costache Trifan, care a oferit o cameră gratuită în propria sa locuinţă.
Am avut cinstea şi plăcerea de-a lucra doi ani în această unitate şcolară, devenită ECOŞCOALĂ prin meritul colegelor mele Mititelu, Vrabie şi Atena. M-au primit cu dragoste şi încredere şi cred că nu le-am înşelat aşteptările. Le mulţumesc! M-au ajutat, dar am şi colaborat minunat. Ne-a coordonat doamna profesoară, director Molcăluţ (fie între noi, dar numai molcăluţă nu era!). Am avut o relaţie excelentă şi cu părinţii, primind sprijin în organizarea unor activităţi şcolare sau în întreţinerea spaţiului ce aparţinea şcolii şi în plantarea de pomi pe laturile terenurilor. Sper să mai fie … şi oarecine să se bucure de fructe! Am aflat că al meu prieten,”conu Vasile”, profesor de istorie, actualmente primar, a făcut dintr-o şcoală unde se sta cu lighenele pentru a culege apa de infiltraţii o şcoală modernă. Se poate, dacă se vrea. Felicitări!
Revenim puţin la istorie, pentru că monografia domnului profesor Mihai Gicoveanu e plină de istorie, dar şi zona e numai istorie. Pomenim de generalul Nicolae Dăscălescu (1884-1969), fiul lui Ioniţă şi Catincăi Dascălu din Căciuleşti. La Gura-Văii a început studiile primare şi le-a continuat la liceul „P. Rareş. A urmat studii de specialitate la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie şi Geniu din Bucureşti. Botezul focului l-a primt pe frontul celui de-al doilea război balcanic, în 1913. Pentru merite deosebite a fost avansat excepţional la gradul de maior, iar în 1936 a devenit general de brigadă şi din 1940 general de divizie. În timpul celui de-al doilea război mondial a condus în Est Divizia 21 infanterie, apoi Corpul 2 de Armată. După 23 august 1944 a luptat în Ungaria şi Cehoslovacia. Întors acasă a fost trecut în rezervă de autorităţile comuniste, i s-a confiscat averea şi a fost închis o vreme.
Un alt general, Vasile Mitrea, se pare că a avut cam acelaşi parcurs ca şi cel al generalului Nicolae Dăsacălescu. S-a născut în 1884, a participat la Primul Război Mondial, iar în anul 1937 este înaintat la gradul de general de brigadă. Cum şi-a încheiat cariera, dar şi despre tradiţiile şi obiceiurile zonei puteţi afla citind lejer această monografie. E acesibilă oricui, dar e şi un „izvor pentru cercetători”.
Ilie ALEXANDRU
