Revizoratul Școlar – ochiul vigilent asupra educației antebelice și interbelice (IV)

Revizoratele școlare aveau autoritate foarte mare în teritoriu, revizorii și subrevizorii realizau controale administrative, didactice și educative în școlile publice și private, de toate gradele și categoriile, de asemenea, tot ei monitorizau toate activitățile școlare din regiunea respectivă. Pentru o comunicare facilă, atât între minister și revizorat, cât și între revizorat și corpul profesoral se folosea intens „circulara”. Acest document avea caracter oficial și se impunea punerea în aplicare în regim urgent.

Prin circulare se explicau și stări de lucruri neplăcute, care conduceau la măsuri aspre în teritoriu. În urma unor sesizări primite la Revizoratul școlar în anul școlar 1920-1921, se aducea la cunoștința tuturor învățătorilor că nimeni nu mai putea pleca de la clasă fără a avea aprobarea unui concediu. Doar pentru situațiile grave se putea întrebuința telefonul sau telegraful. Nici un învățător nu va mai „cerceta” cancelaria revizoratului în zilele și orele de clasă, iar la revizorat puteau veni duminica și în sărbători, în orele de dimineață, și joia după-amiază.

Cu privire la îngrijirea localurilor de școală se manifesta o îngrijorare sinceră, deoarece se constata că autoritățile școlare nu aveau grijă pentru buna întreținere a localurilor și de aceea acestea arătau ca niște case pustii, căzute în ruină, fără geamuri, fără uși sau cu ușa acoperită cu hârtie, uși fără broaște și mânere, pereți dărâmați, scriși de copii sau „zugrăviți cu pornograme”. Printr-o comparație, nefericită, spunem noi, se afirmau următoarele:

„Nici crâșmele și nici grajdurile nu sunt mai prejos de așa neorânduială și necurățenie de parcă locuiesc în ele animale sălbatice ori dobitoace, praf, noroi și hârtii în toate părțile, pereții murdăriți până la jumătate, ferestre nespălate, dușamele vopsite cu tot felul de cerneluri, sobe pictate cu tot felul de palme, fără uși și grătare, o mișelie de te prinzi cu mâinile de cap în asemenea clase. Cât privește mobilierul și materialul didactic, jalea era și mai mare: băncile sau pupitrele erau vopsite fel de fel cu boieli, hărțile și tablourile istorice rupte, sparte, mânjite, fotografii iscălite cu numele celor care au trecut prin școală, acesta era tabloul celor mai multe dintre localurile de școli”.

În cursul anul școlar 1921-1922 un revizor școlar vizitase aproape toate localurile de școli din Neamț și relata că i-a crăpat obrazul de rușine, constatând aceste lucruri, mai ales când era însoțit de persoane străine în școală. Această stare de lucruri trebuia să înceteze, directorii și diriginții erau amenințați că vor suporta pe cheltuiala lor repararea stricăciunilor dacă nu aveau grijă de zestrea școlii, să o țină în perfectă ordine, doar cu puțină bunăvoință și băgare de seamă. Grija pentru curățenia și sănătatea elevilor era o altă îndatorire a fiecărui învățător. Se pare că nici imaginea despre copii nu era mulțumitoare pentru revizor. Acesta găsise „copii cu nasul murdar, în urechi cu culcuș de purici, cu hainele pătate și descusute”.

Pentru păstrarea sănătății, pe de o parte, și, pe de altă parte, pentru cultivarea simțului estetic toți membrii corpului didactic erau datori să cerceteze îndeaproape curățenia, imediat după cântarea rugăciunii. Elevii trebuiau examinați amănunțit, sub raportul sănătății. De asemenea, era necesar a fi cercetate și cărțile și caietele lor, să fie ținute în ordine, mai ales că trebuiau predate la sfârșitul anului. Sălile de clasă trebuiau întreținute în deplină curățenie, aerisite și se interzicea folosirea copiilor la munci grele, cum se mai întâmplase în unele cazuri, când, învățătorii, împreună cu copiii, cultivau hectare întregi de cereale și zarzavat. Pentru preîntâmpinarea bolilor molipsitoare fiecare învățător se interesa dacă printre elevii din sat exista vreo epidemie și avea datoria să înștiințeze urgent pe agentul sanitar sau pe medicul de plasă. În satele și orașele unde erau erau construite băi populare, elevii erau îndemnați și chiar conduși obligatoriu să facă baie, o dată pe săptămână. Tot în interesul sănătății și al educației, în timpul recreațiilor se țineau cuvântări printre copii despre educația morală și estetică, deoarece revizorul spunea că ceea ce se aude astăzi din gura elevilor, nu erau altceva decât „înjurături și pornografii”. De asemenea, era necesară supravegherea suplinitorilor, care deși în mare parte erau „elemente bune”, printre ei se mai strecurau și unii suplinitori care nu erau sub controlul învățătorilor titulari, nu erau inspectați cel puțin o dată pe săptămână, în special la ora a treia sau a patra. Tot ce constatau revizorii în urma inspecțiilor trebuia consemnat într-un proces-verbal, în condica de prezență. Suplinitorilor le era cercetată îndeaproape purtarea în sat cu lumea, aceștia erau datori să viziteze odată pe săptămână pe învățătorul care îl avea sub control, un fel de mentorat, pentru a solicita lămuriri asupra lecțiilor pe care le avea de predat. Suplinitorii din posturile 2, 3 și 4 erau inspectați în clasă de diriginte sau director, cu recomandări și termene pentru îndreptarea greșelilor. Educația religioasă a elevilor se realiza prin frecventarea slujbelor de duminică, învățătorii aveau datoria să-i însoțească pe copii la biserică. Existau reclamații cu privire la prezența învățătorilor la biserică, unii dintre ei absentând. Absența era considerată abatere, din acest motiv Ministerul Instrucțiunii a emis Ordonanța nr. 87.837/1922, prin care întărea acest lucru, precizând că mulți dintre învățători neglijează să ducă elevii la biserică, atât duminicile cât și în zilele de sărbătoare. O altă observație legată de educația religioasă avea legătură cu înființarea corurilor, aspect care s-a neglijat.

Se încuraja dezvoltarea spiritului de economie la elevi prin practicarea economisirii, toți învățătorii erau datori ca o dată cu începerea noului an școlar să înființeze Casa de Economii școlare, folosind imprimatele (foi de calcul) de la administrația financiară județeană. Aceste Case de Economii școlare aveau rolul de a ajuta pe elevii săraci și de a încuraja frecvența la școală, economiile erau folosite pentru a cumpăra mâncare, cărți, rechizite și pentru a scădea contingentul repetenților. Se aducea în discuție grija față de absolvenți și știutorii de carte, să nu mai fie neglijați și să le fie cultivat gustul, în continuare, pentru știință, cu recomandări pentru reviste și cărți.

În final, se anunța că toate satele care doreau să clădească localuri de școală sau să facă adaosuri la cele existente, trebuiau să-și constituie comitete de construcție și să le raporteze până la 1 noiembrie anul curent. Averea comitetelor școlare consta în pământurile școlii, de cele mai multe ori de calitate proastă, acesta fiind și motivul pentru care nu producea venituri.

Pentru anul următor (1923), se avea în vedere urmărirea fondurilor bănești ale comitetelor școlare în felul următor: învățătorilor care n-au pământ deloc sau au o întindere mai mică de cinci hectare, li se va putea arenda din pământurile școlare, pe prețul normal, până la întinderea de cinci hectare, iar restul, ori se va da dijma la săteni, cu condiția de a-l cultiva cu cereale, dând comitetului două părți din trei sau trei din cinci, ori „îl va cultiva comitetul pe seama sa”. Lucrările de cancelarie trebuiau rezolvate la timp, în special rapoartele generale și recensămintele, solicitându-se scrierea caligrafică, ortografică și corectă din punct de vedere stilistic, pentru că multe dintre ele parcă erau redactate de analfabeți (opinia revizorului n.a.).

Prof. dr. Elena Preda