Pentru cei care, asemenea lui Borges, ne imaginăm Paradisul ca pe un fel de bibliotecă, Ziua Internațională a Poeziei, sărbătorită pe 21 martie, la CDI-ul Liceului ,,Mihail Sadoveanuˮ din Borca, ne-a dat puțin sentimentul că suntem, fie și pentru o clipă, în rai.
Dacă existența fiecăruia este definită, până la urmă, de suma alegerilor pe care le face, mi-e greu să-mi imaginez cum ar fi fost ziua mea, dacă nu aș fi răspuns afirmativ la invitația dnei. bibliotecar, Despina Gheorghiu, de a fi prezentă la întâlnirea organizată în numele poeziei. Suntem cu toții de acord că poezia e fiica răsfățată a literaturii, că cere efort pentru a fi citită și înțeleasă, dar că-și răsplătește cititorii deopotrivă prin sens și sonoritate, că scanează, din realitate, imagini care multora ne scapă, că – ridicând un colț din mușamaua banalului, lasă un pic din sclipirile neantului să transpară și în sufletului nostru, al cititorului. Poezia închide cercul realității și ne pune să ne privim unii pe alții cu inima, cum poate am fost făcuți să ne vedem, dar am uitat. Citez, dintr-unul din textele audiate, dar atât de adecvat și temei căreia i-a fost dedicată întâlnirea: Despre mama: Despre mama vorbești cu LACRIMA/Cu lacrima bucuriei/Cu lacrima dorului/Cu lacrima ostenelii/Cu lacrima neputinței/Cu lacrima speranței.(…) Despre mama nu vorbești oricum.(Nicoleta Ciubotă)
Și dacă despre poezie nu vorbești oricum, ci încărcat cu sentimentul că e sărbătoare, profunda comuniune pe care am simțit-o toți cei prezenți se datorează și acestei pasiuni pentru cuvântul scris/rostit. Deși aparținem unor domenii profesionale diferite, așadar mintea noastră ,,macinăˮ în fiecare zi diverse ,,limbajeˮ ale realității, am trăit cu siguranță sentimentul că o pauză de lectură cu voce tare și împreună, un dialog despre cărțile citite și despre destinul literaturii, închegate cu povești și mărturisiri ale apropierii fiecăruia de literatură, fac un pic lumea în care trăim, zi de zi, mai bună.
Poezia e pace. Poezia e liniște. Poezia e cuvânt bine rostit, dar e și tăcere. Noi am umplut clipa cu frumusețea cuvântului bine scris, căci și eșecul, dar și succesul, și bucuria, dar și tristețea, toate sunt făcute să devină poezie:Mă bate gândul/că nu știu să zbor,/că-n loc de aripi mi-au rămas doar brațe ciunte,/ că nu mai am nici minte și nici dor/ nici pași să pot urca vreun munte.//Mă bate gândul/ c-aș putea să mor./Ei și? N-am mai murit cândva?/Am să-mi aduc aminte…ca să zbor,/să umplu fiecare clipă cu ceva. (Bataie, Petru Bordianu)
Poezia e pace. Poezia e liniște. Poezia e cuvânt bine rostit, dar e și tăcere.
Închei cu o definiție formulată de Nichita Stănescu, care pe mine mă umple de optimim: „Poezia este singura avuţie pe care omul o are încă nejefuită. Până acum tot ce a avut omul, a fost jefuit. Poezia încă nu şi-a inventat un Hitler al poeziei, ca să fie jefuită de către el. Poezia este a tuturora, în toţi oamenii există poezie, iar poetul este muncitorul, traducătorul umil al sentimentelor tuturora, al acestor cărţi tipărite, bunăoară de mine, bunăoară de alţii”
Prof. Ecaterina Carază
