Poveştile „Ecoului”: Întâlnire cu Mihail Sadoveanu… la Dreptu

Era către sfârșitul verii anului 1936. Mama lucra prin grădina de legume, iar eu mă jucam cu prietenul meu cel mai bun, un iepure de postav, mare cât o mâță care, de altfel, era singura mea jucărie. Noi locuiam atunci în casa moștenită de la străbunii mei Țifești, situată pe ulița care pornea din șoseaua națională Piatra Neamț – Vatra Dornei, din fața bisericii satului Dreptu și mergea până în malul drept al râului Bistrița.

La un moment dat am băgat de seamă că a venit un băiat, școlar din clasele mari care, probabil, lucra cu tatăl meu în atelierul de lemnărie al școlii. Deși vacanța de vară nu se terminase, câțiva elevi mai mari, dorind să învețe aceste meserii, veneau la atelier unde tatăl meu lucra tâmplărie, dulgherie sau rotărie, meserii învățate la Centrul de perfecționare pentru învățători de la Deva. După ce a plecat acel elev, mama îmi spuse:

–          Dragomire, adu-mi un smoc de frunze de nuc.

–          Dar ce vrei să faci cu frunzele de nuc? Am întrebat-o eu, deși cam bănuiam despre ce este vorba.

–          Vreau să fac repede o alivincă. Mi-a trimis taică-tu veste că la școală se află scriitorul Mihail Sadoveanu cu încă o persoană. Vor veni la noi, unde taică-tu i-a invitat la o alivincă. Trebuie să spun că mama mea făcea niște alivinci tare bune, pe care le cocea într-o tavă mare pe fundul și marginile căreia punea frunze de nuc.

Într-adevăr, după un timp a apărut tatăl meu, Constantin Romanescu, însoțit de Mihail Sadoveanu și de încă o persoană din Iași, doctorul Teodor Cădere, pe care aveam să-l cunosc foarte bine mult mai târziu, după război la București.

Despre Sadoveanu se vorbea în casa noastră, scrierile lui fiind citite și discutate printre învățătorii din zonă. În plus, tatăl meu îl cunoștea bine deoarece luase parte la una sau la câteva vânători de cerbi la care invitatul de onoare era scriitorul. Așa că eu la cei 6 ani câți aveam știam bine despre cine-i vorba și îi cunoșteam figura din pozele de pe unele coperți ale cărților lui, care se găseau în biblioteca noastră. Cu toate acestea, când a apărut m-a impresionat prin faptul că se deosebea mult de cei doi care îl însoțeau, prin alura lui impozantă. Era înalt, nu gras, dar solid, îmbrăcat într-o haină de piele lungă, descheiată și lăsând să se vadă că era încins peste sacou cu o centură-cartușieră de care atârna un revolver cu țeava lungă, băgat, bineînțeles, într-un toc de piele. M-a impresionat și capul lui mare, cu păr bogat, dar bine pieptănat. Cu toate că a trecut o viață de om de-atunci, îl am clar în minte.

Am stat și eu la masă cu dânșii, dar, după ce mi-am mâncat porția de alivincă, am ieșit afară la iepurilă al meu.

Când au plecat – se îngâna ziua cu noaptea – am mers și eu cu dânșii la mașină, care era lăsată în șosea, chiar în fața bisericii. După saluturile de rămas bun, când să se urce în mașină, Sadoveanu exclamă:

– Măi oameni buni, mi-am uitat cartușiera cu revolverul în casă.

– Stai liniștit, coane Mihai, că dă fuga Dragomir și o aduce, zice taică-meu.

– Nu se poate, măi Costică, revolverul-i încărcat, nu trimite băietu’.

– Băietu nostru-i cuminte, coane Mihai, n-ai nici o grijă.

Eu, care cât am stat în casă, am fost cu ochii mai mult la cartușiera agățată în cuierul de lângă ușă, deci știam unde se află, am și dat fuga. Înapoi n-am mai mers alergând, deoarece cingătoarea de piele cu revolverul și cartușele mi s-au părut tare grele.

Ajungând în drum la mașină, Sadoveanu cu o mână și-a luat cartușiera și cu cealaltă m-a prins de după umeri și m-a sărutat pe vârful capului meu tuns chilug.

Dragomir ROMANESCU

Despre vizita la școala din satul Dreptu, Mihail Sadoveanu a scris articolul „Patriotism”, publicat în cotidianul „Dimineața” nr. 10786 din 2 ianuarie 1937, și republicat în Mihail Sadoveanu, Opere, vol. 20, Editura pentru literatură, 1967.

N.R.: Dragomir Romanescu s-a născut la Dreptu în 1930 din familia Ţifescu, fiind apoi înfiat de învăţătorul Constantin Romanescu. A fost absolvent de „Petru Rareş”, a studiat geologie şi geofizică la Bucureşti, a urmat un doctorat la Moscova la fără frecvenţă şi a fost în acelaşi timp înalt funcţionar CAER. Are mai multe studii şi descoperiri în domeniul geofizicii şi o carieră cu înalte demnităţi. Dar, într-un număr viitor, vom reveni pe larg la domnia sa.