„LEUL DE LA ȘIȘEȘTI”: VASILE LUCACIU

MOTTO: „Cânta mierla prin păduri

                 Robu-i Lucaciu la unguri

                ……………………………

                 Vine-o dalbă primavară

                 Fi-va Lucaciu liber iară”

Acest motto aparține lui Cornel Mezea, autorul cărții dedicate eroului ardelean Vasile Lucaciu, autor tânăr care a avut o moarte prematură, căzând victimă unui accident. „A scrie viața doctorului Vasile Lucaciu însemnează a scrie însăși istoria politică a Românilor ardeleni și năzuința lor spre Unire dela 1887 încoace până la realizarea mărețului ideal al Unității naționale  dela 1918”, afirma autorul în prefața lucrării „Leul de la Șișești”.

Vasile Lucaciu s-a născut la 21 ianuarie 1852 în comuna Apa, comitetul Sătmar, Imperiul Austriac și moare la 29 noiembrie 1922 în Satu Mare, Regatul României şi este înmormântat în ziua de 1 decembrie la biserica Șișești. Tatăl său era Mihail Lucaciu, de profesie învățător, iar mama, Iuliana Toth (de origine ruteană), fiică de învățător cu doi frați episcopi, care au jucat un rol important în viața de formare a eroului ardelean Vasile Lucaciu. Numele de familie provine de la transformarea numelui de botez al bunicului său, Luca în Lucaciu, bunicul său era țăran iobag pe moșia contelui Karoly. În 1865 s-a căsătorit cu Paulina Șerbac și au avut împreună 5 copii: Vasiliu Cicerone Virgiliu (moare la 3 luni după naștere), Epaminonda (1876), Maria Veturia (1878),  Vasile Romulus (1885) și Tulia.

Primele clase le-a învățat la școala din sat sub îndrumarea tatălui său, în localitatea Apa din Baia Mare, judeţul Maramureș, având rezultate deosebite, a fost apoi înscris la gimnaziu, iar după gimnaziu a fost trimis pentru clasa a cincea la Ungvar, în Ungaria, la unchiul său Nicolae Toth, care la vremea aceea era profesor de teologie, iar mai târziu devine episcop de Eperjes. Aici îi devine apăsătoare rigurozitatea unchiului său și pleacă pe jos la Oradea pentru a se înscrie la liceul premonstratensilor, mâncând pe drum pâine goală și dormind în clăi cu fân. Ajuns la Oradea, posibilitățile de întreținere erau foarte mici, așa că dă meditații copiilor bucătarului de la Episcopia Romano-Catolică. Și aici este nemulțumit de lumea dură din liceu, așa că la mrejele unui subofițer se înrolează voluntar în armata austro-ungară, unde descoperă o viață mult mai dură și, disperat, cere ajutorul și iertare tatălui său, care cu un efort mare financiar și prin intervenția unchiului Nicolae Toth, reușesc să-l scoată din armată. Întors din armată dă examen pentru obținerea stipendiilor pentru clasa a VI-a, ce erau acordate de Episcopia Greco-catolică-română. Cu aceste stipendii reușește să plece la Roma, unde învață clasele a VII-a și a VIII-a de liceu. În Italia a făcut filosofia și teologia, iar la vârsta de 22 de ani se întoarce în Transilvania ca doctor în teologie și filosofie. În primii trei ani, a fost preot în Sâncrai de pe Grui, jud. Sălaj, în același timp colaborând cu publicațiile românești: „Gazeta Transilvaniei”, „Foaia poporului” și „Tribuna”, timp în care reușește să lege relații cu conducătorii românilor din Transilvania, Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești (nașul celor 5 copii ai lui), Aurel Suciu, Teodor Mihail.

După cei trei ani la Sâncrai reușește să obțină catedră de religie la gimnaziul de stat din Satu Mare, unde cu multă insistență, luptă pentru introducerea limbii române în gimnazii și licee, prin numeroase articole publicate în Brașov, Arad, Sibiu, Blaj. Aceasta inițiativă i-a adus revolta și ura colegilor maghiari, care-l doreau înlăturat de la catedră. Episcopului Ioan Szabo de Gherla îi revine misiunea de a-l convinge să plece în Ungaria pentru un post la minister, de unde va putea face mai multe pentru români. A acceptat, dar în loc de minister a primit un post la o şcoală, Losoncz, de unde, după un an s-a reîntors la Gherla pentru a-i cere episcopului care l-a trimis, o parohie românească cât de saracă. Astfel primește parohia Șișești din Maramureș, unde construiește din donații în 1905, o biserică din piatră după Catedrala Sf. Petru din Roma. Sub acoperiș a scris inscripția „Pros Unione Omnium Romanorum” care se traduce „Pentru Unirea Tuturor Românilor”. Pentru această inscripție a fost mustrat de episcopal Ioan Szabo, acuzație de instigare la revoltă, dar fără consecințe, doar mustrare. Practic aici începe rolul lui politic în lupta pentru drepturile omului, este ales membru în Comitetul Partidului Național Român din Transilvania. În 1892 a participat la redactarea „Memorandumului”, cu rolul de a prezenta împaratului Franz Joseph nedreptățile românilor în statul maghiar. Între timp a avut de suferit perioade de arestări cu întemniţări aspre în speranța că va muri. Trei sute de delegați au mers la Viena, în frunte cu Vasile Lucaciu, pentru a înainta „memorandul” împaratului, dar acesta refuză să-i primească, trimițându-i guvernului maghiar, care s-a manifestat cu teroare asupra petiţionarilor. Este momentul în care învățătorul Gheorghe Bocu din Șistocăreț compune „Doina lui Lucaciu”, inspirat de „Balada lui Roman” compusă de Romulus Vulcan ziaristului Alexandru Roman, mort pentru aceeași cauză. Vasile Lucaciu a fost din nou aruncat în închisoare în Ungaria. Episcopul Szabo îl suspendă din preoțime forțat de autorități, motivul fiind inscripția de deasupra ușii de la biserică, dar preotul face apel la Papa de la Roma, care îl repune în funcție şi-l înlătură pe episcop. După mari eforturi ajunge deputat în parlamentul de la Budapesta, unde are ca subiect în prima discuție drepturile românilor din Transilvania, în administrație, justiție, învățământ… În perioada izbucnirii Primului Război Mondial, a intervenit la toți miniștrii din țară pentru a-i convinge să se angajeze în război de partea Antantei pentru recucerirea Ardealului. Ales președinte al Ligii culturale, membru în Federația Apărării Naționale, după intrarea Italiei în război, desfășoară și mai multă muncă în covingerea României de a se alătura Antantei. La 15 august 1916 România intră în război, iar Vasile Lucaciu trece la mobilizarea românilor ardeleni, foști soldați austro-ungari, pentru a crea regimente de voluntari. Răsplata pentru efortul la realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia a fost răsplătit cu numirea in funcția de ministru fără portofoliu, el fiind la Roma în acel moment. În anii 1919-1920 este ales deputat de Baia Mare în Parlamentul de la București. Cu o sănătate șubredă, candidează din nou în 1922, din partea Partidului Național Român, dar prin falsificare de voturi pierde alegerile. În urma unei agresiuni fizice din partea contracandidatului, se retrage din viața politică, intră în izolare şi este cu ușurință uitat de cei pentru ale căror drepturi a luptat. Numit „Leul de la Șișești” pentru vehemența și forța cu care își susținea cauza, a murit în noaptea de 29 noiembrie 1922, în casa din Satu Mare și a fost înmormântat pe 1 decembrie la Șișești. Post mortem a fost decorat de prim-ministrul I. I.C. Brătianu cu Ordinul „Steaua României” în grad de mare comandor, decoraţia a fost depusă pe sicriul său și Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic l-a avansat post-mortem la rangul de vicar episcopal.

Doina lui Lucaciu, 1893, George Bocu

„Cântă miela prin păduri/ Robu-i Lucaciu la unguri/ Pentru sfânta libertate / De care noi n-avem parte.

Nu fi mierlă supărată/ Nu-i robia ne-ncetată/ Vine dalba primăvară/ Fi-va Lucaciu liber iară,

Nu suspina în zădar/ Du-mi-te pân’ la Sătmar/ Unde-i Lucaciu la-nchisoare/ Nu vede nici cer nici soare,

Vântul bate frunza pică/Inima mi se despică/ De durere și de chin/ Că-i Lucaciu la Seghedin.

Seghedine, Seghedine/ Dumnezeu cum te mai ține/ Mureș, Tisa până când/ Te mai ține pe pământ!”.

Sursa: Enciclopedia României, imagini; Leul dela Șișesti, autor: Cornel Mezea

Petronela BORTIŞCĂ