De sărbătoarea „Intrării Maicii Domnului în biserică” ar fi fost ziua lui de naștere. Câți ani ar fi împlinit? Ce mai contează, când cărțile sale îl mențin viu printre noi ! Câteva pagini de jurnal sunt convingătoare în ceea ce-l privește pe el. Suferința fizică, cea provocată de „păunii” care-l urmăreau și-i amărau viața și așa amărâtă, anii insuportabili ai dictaturii, cărțile, muzica, prietenii, amorurile, toate sunt trecute pe hârtie, făcând din jurnal o lectură care îndeamnă la reflecție. Este unul din cele mai frumos scrise și mai pline de informații dintre toate jurnalele apărute în literatura română. Iată câteva fragmente:
„Durerile ulceroase (sau ce-or mai fi) sunt de-a dreptul cumplite azi. Ai clipe în care ai prefera să fii împușcat decât să mai fii atât de chinuit. Sărăcia cumplită din aceste vremuri face aproape imposibilă ținerea unui regim alimentar în favoarea vindecării. La școală faci crize de nervi aproape din cauza imbecilității și a bătăii de joc ale elevilor. Ai senzația că totul putrezește, inclusiv tu. Azi n-ai reuşit să citești decât câteva eseuri din Jose Ortega Y Gasset. Ești nefericit. Stai ca o cârpă, întins sau ghemuit și nici o poziție nu schimbă situația. O scrisoare de la Liviu Ioan Stoiciu (te-ai gândit la el în ultima vreme) te incită. Îi scrii cu dragoste și amărăciune acestui om de caracter. La umbra lămpii, singur și bolnav, ai început parcă să urăști. Mama, bolnavă și necăjită, nu mai are nici lumânări. Stă pe întuneric. Îi spui: „Vezi, pentru asta a luptat tata pe front!”.
„Aseară ai fost la poștă și l-ai sunat pe Florin Mugur. Zicea că, acum, cartea („Biblioteca din Nord”, n.m.) ar fi în tipografie deja. La capătul unui fir era un om tânăr, bolnav și amărât. La celălalt capăt de fir era un om de cincizeci de ani, bolnav și amărât ”
„Sunt zile când nici nu aveți ce mânca. Dar cei care au câte cinci, șase copii, ce fac? Pătrat negru pe fond negru”. Miercuri, 25 noiembrie, 1986
„Tăiatul purcelei, ieri, aduce, ca de obicei, probleme. Tu, de-a dreptul imbecil în nepriceperi de acest gen, n-o poți ajuta aproape cu nimic pe mama. Ea, singură, toată ziua, tăind carnea, preparând-o, stând deci în picioare. Și seara aceasta cu ea aproape amețind, evident la pământ de oboseală, reflex al lipsei ei de măsură atunci când muncește. Epuizată, vomând ce a mâncat (dar ce a mâncat, că aproape nimic nu mai suportă stomacul ei neapărat), chipul ei exprimă renunțare și sfârșit. Te amesteci în treburile sorții și refuzi orice sfârșit în ceea ce o privește. Neputința în care dragostea ta pentru ea trebuie să recunoască datele care sunt, ei bine, te scandalizează. Este extrem de dureros să nu prețuiești pe nimeni pe lume mai mult decât pe mama ta și să asiști neputincios la sfârșiturile ei, la chinurile ei. O încăpățânare țărănească, întotdeauna auto-distructivă, vizează tot neamul ei. Poate că numai dintr-o astfel de încăpățânare, plus indiferența seniorială și livrescă a tatălui te puteai naște tu, vai, poet!” 9 decembrie, 1986.
Din volumul „Carnete maro”, Jurnal 1982-1990, îngrijire ediție, prefață și note Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta, Piatra Neamț, 2011.
