Pentru fiecare dintre noi există oameni care trec prin viața noastră ca o adiere: îi simțim, îi salutăm, apoi se pierd în drumurile lor. Și sunt oameni care, fără să-și propună măcar, ne schimbă pentru totdeauna felul în care privim lumea.
Pentru mine — și cred că pentru mulți dintre cei care au fost copii în Borca anilor ’80 — Aurel Dumitrașcu a fost un astfel de om.
Parcă îl văd și acum intrând în clasă: înalt, slab, grăbit, cu ochii aprinși de ceva ce nu înțelegeam pe atunci, dar simțeam că e mare. În brațe avea teancuri de reviste colorate, cu miros străin, cu imagini dintr-o lume despre care nu știam nimic. Reviste în engleză — un miracol în anii aceia cenușii, în care culoarea era o raritate, iar limba străină – o poartă închisă pentru cei mai mulți dintre noi.
Aurel Dumitrașcu nu venea să predea o lecție. Venea să ne ofere o fereastră.
O fereastră spre altundeva.
Spre altcumva.
Nu conta că ora era de „agricultură”. La el, totul era despre curiozitate, emoție, poveste. Despre cum se poate aprinde o scânteie în mintea unui copil doar arătându-i o fotografie, o copertă, un titlu într-o limbă necunoscută. Și despre cum acea scânteie rămâne vie o viață întreagă.
Profesorul care juca fotbal cu noi
În afara orelor, îl găseam pe terenul de sport. Cu aceeași pasiune. Cu maximă bucurie. Cu aceeași vibrație în privire. Uneori râdea ca un copil, alteori se înflăcăra ca un jucător profesionist. În felul lui, fotbalul era tot o lecție. O lecție despre implicare, despre a trăi total clipa, fără jumătăți de măsură. Acesta era Aurel Dumitrașcu: un om care își punea inima în orice făcea.
Iar pentru noi, copiii aceia care descopereau lumea, prezența lui era ca o lumină care ne învăța să fim mai vii.
Un om mare într-o comunitate mică
Înalt, siluetic, cu pletele-i blonde, purtând costum de blugi – o altă raritate pe atunci, Aurel Dumitrașcu era o apariție imposibil de trecut cu vederea în comunitatea noastră. Impresiona nu doar prin erudiție, ci și prin naturalețea cu care se desprindea de „școala” formală pentru a coborî în jocul elevilor. Nu știam atunci cine este cu adevărat. Nu știam că scrie poezie, că ține un jurnal, că trăiește cu intensitatea unui om care simte mai mult decât lasă să se vadă. Nu știam că va deveni un reper al literaturii române moderne.
Dar simțeam. Simțeam că e altfel.
Simțeam că lumea lui e mai mare decât a noastră — și totuși ne invita cu discreție să intrăm în ea.
La puțin timp după gimnaziu, am avut revelația a ceea ce nu înțelegeam pe atunci, dar intuiam că e ceva fenomenal: m-am întâlnit cu Biblioteca din Nord, unul dintre volumele de referință ale poetului. Cartea avea o scurtă dedicație adresată fratelui meu mai mare, un detaliu care atunci mi-a stârnit și mai mult curiozitatea și mi-a sporit bucuria. Am parcurs cartea pe nerăsuflate, din scoarță în scoarță, chiar dacă nu pricepeam tot — sau poate prea puțin — pentru că versificația avea o formă modernă, mult diferită de ceea ce studiasem noi în școală.
Astăzi îmi dau seama de exagerarea și exaltarea pe care numai un copil le poate trăi: am simțit atunci o mândrie și o bucurie imense. Prietenul meu din clasă, dar mai ales de pe terenul de fotbal, era poet, era scriitor, era o mare personalitate! Iar bucuria acelui sentiment a pus în plan secund întreaga mea infatuare juvenilă.
Acum, după aproape patru decenii, afirm că Aurel Dumitrașcu a fost, poate, cea mai mare personalitate pe care a dat-o Borca.
Nu pentru că l-au confirmat criticii. Nu pentru că volumele sale au intrat în patrimoniul literaturii contemporane. Ci pentru că, înainte de toate, a știut să fie prezență: una caldă, puternică, una care schimbă destine.
Un cerc care se închide
Destinul a făcut ca astăzi să fiu directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”, locul în care drumurile noastre s-au întâlnit întâia dată. O școală care acum poartă — prin revista sa — numele acelui volum – revelație pentru mine: „Biblioteca din Nord”.
O școală care are, în semn de apreciere, o structură care-i poartă azi numele: Școala Gimnazială „Aurel Dumitrașcu” din Sabasa, satul în care a apărut – aidoma unui alt „meteorit” în literatura română cu un secol înainte – și în care și-a petrecut o importantă perioadă din scurta lui existență pe acest pământ. Zic scurtă existență, dar, Doamne, cât de dinamică și cât de consistentă!
Nu avem cum să nu ne întrebăm uneori: câți dintre noi am fi ajuns ceea ce suntem astăzi fără acele ore în care un profesor suplinitor ne-a adus, în brațe, o lume întreagă?
Adevărata lui moștenire nu este doar în cărțile publicate, ci în felul în care a știut să pună, în inima unor copii, ideea că viața poate fi mai mare decât satul în care te naști.
Că lectura te poate duce oriunde, dar mai ales către libertatea cea adevărată.
Că pasiunile — fie poezia, fie fotbalul — au puterea de a te salva.
Aurel Dumitrașcu rămâne cu noi
Nu trecem prin viața aceasta fără urme. Unii oameni lasă doar zgomot. Alții construiesc ziduri. Fiecare cum poate și cum vrea!
Aurel Dumitrașcu a lăsat lumină.
Iar noi, cei care i-am fost elevi, colegi, cititori sau doar martori ai trecerii sale, avem datoria — și bucuria — să ducem această lumină mai departe.
Vasile Amariei, directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”
Borca, 20 noiembrie 2025
