Născut la 17 mai 1906 în satul Grințieșul Mare, comuna Bistricioara (în prezent Grințieș), județul Neamț.
Decedat la 2 iunie 1994 în satul Dreptu.
Părinții: Alexandru Romanescu (născut în 1881) preot și Virginia Romanescu (născută Baltă în 1882), casnică, domiciliați în Grințieșul Mare, comuna Bistricioara, județul Neamț.
Frații: a fost al doilea dintre cei 7 copii ai familiei (4 băieți și 3 fete).
Studii: 5 clase primare – primele 4 clase urmate la Grințieș, între 1913-1917 primăvara, apoi, fiind evacuați din cauza războiului – Grințieșul era sat de graniță cu Austro-Ungaria – ultima clasă, a V-a, a făcut-o în comuna Buhalnița, județul Neamț.
Clasa a I-a secundară (1918-1919) – la Școala normală pregătitoare din Hangu, județul Neamț.
Clasele II-VI secundare (1919-1924) – la Școala normală Vasile Lupu din Iași, pe care a absolvit-o în iunie 1924 cu Diploma de capacitate pentru învățători nr. 30 din data de 15 iulie 1924, cu media 7.90, clasificat al 13-lea din 40 de elevi.
Armata: între 31 august 1927 – 15 august 1928 a efectuat stagiul militar la Regimentul 15 Infanterie din Piatra Neamț (termen redus) și Școala de ofițeri rezervă de infanterie. Primește gradul de sublocotenent (carnet ofițer rezervă nr. 119).
Activitatea ca învățător; școlile la care a lucrat:
1924-1927, în comunele Ernea și Voșlobeni, jud. Târnava Mică (în prezent Harghita).
(1927-1928, armata).
1928-1931, în satul Grințieșul Mare, comuna Bistricioara (în prezent Grințieș), jud. Neamț.
1931 – până la pensionare (1967) în satul Dreptu, comuna Galu (în prezent Poiana Teiului), jud. Neamț.
Cursurile de perfecționare de la Deva.
În lunile iulie și august 1926 a urmat “Cursurile de vară ale Școlii de maiștri pentru învățători” de pe lângă Școala normală din Deva, județul Hunedoara, pe care le-a absolvit, primind Certificatul nr. 146/1926 eliberat de Ministerul Instrucțiunii. A primit titlul de maistru.
A fost singurul dintre cursanți care în două luni a urmat în paralel 4 cursuri de specializare (tâmplărie, rotărie, dogărie și aparate pentru lecțiile de fizică), primind la probele de absolvire, la toate aceste cursuri, calificativele “EXCELENT” sau “FOARTE BINE”. Nu știu când a învățat să naturalizeze (împăieze) păsări și animale.
Grade și gradații:
– Definitivatul luat în 1931 cu media 7.99 (Decret Regal nr. 3143/1931 și Decizia Ministerului Instrucțiunii nr. 141856/1931).
– Gradul II luat în 1937 (Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 216849/1937).
– Gradul I luat în 1942 (Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 12158/25.01.1943, cu acțiune de la 1 septembrie 1942)
– Gradația de Merit, acordată prin Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 228596/1945.
În anii 50 (nu știu data exactă) i s-au anulat toate gradele (probabil că la toți învățătorii vechi), iar în 1960 a primit următoarea Adresă de la Inspectoratul școlar: ,,Prin Ordinul Decizia Ministerului Învățământului și Culturii nr. 3221/27 iunie 1960 vi s-a acordat gradul de învățător definitiv, pe data de 1 august 1959, conform Instrucțiunilor de aplicare a Hotărârii C.C al P.M.R. și a Consiliului de Miniștri al R.P.R. nr. 1909/1959”.
A ieșit la pensie în 1967 cu gradul de învățător definitiv.
Activități conexe:
A terminat școala veche din satul Dreptu (clădirea în care se află acum Muzeul zoologic), care fusese construită de învățătorul Vasile Țifescu, dar care până la moartea sa, în 1930, nu apucase să facă tencuielile exterioare.
A făcut mobilierul (băncile) pentru această școală, lucrându-l personal.
A realizat atelierul școlar de tâmplărie, dogărie și rotărie în care elevii executau practica de lucru manual. Unii dintre acești elevi au devenit meșteri în sat.
A realizat Muzeul zoologic, cunoscut în întregul județ. Despre acesta vom relata într-un număr viitor al prezentei reviste.
A înființat o pepinieră de pomi fructiferi, pe lângă școală, învățând elevii să altoiască și să sădească pomi. De ziua pomilor fiecare elev primea 2-3 altoi cu obligația de a-I sădi acasă. În acest fel, în câțiva ani au început să fie înlocuiți merii și perii pădureți cu altoi de diferite soiuri. Mai există și în prezent multe gospodării în satul Dreptu unde se află acești pomi.
A condus și supravegheat construirea clădirii școlii noi din Dreptu – parterul și acoperișul (după pensionarea sa a fost supraetajată parțial). În acest scop a depus foarte multă stăruință, timp, muncă și chiar bani (a făcut sute de kilometri cu motocicleta lui cu ataș la Tg. Neamț, Bicaz, Piatra Neamț, Bacău etc., după diverse aprobări și, mai ales, după materiale). La lucrări s-a folosit multă muncă voluntară. Având mare autoritate în sat, la apelul său lumea venea fără reținere (de exemplu săpăturile pentru toată fundația clădirii s-au executat într-o singură zi).
A fost directorul școlii din satul Dreptu din anul 1931 și până la pensionare.
La 10 ani de la deces (în anul 2004) i s-a acordat titlul de ,,Cetățean de Onoare al comunei Poiana Teiului”.
Am arătat că în perioada martie 1939 – noiembrie 1940 tatăl meu a fost concentrate la Regimentul 4 Grăniceri-Sighetu Marmației. În această perioadă, la 30 august 1940, s-a petrecut semnarea ,,Dictatului de la Viena”, prin care România a fost obligată să cedeze Ungariei hortiste partea de nord a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.492 km2. Astfel, Regimentul 4 Grăniceri a participat la retragerea pas cu pas, cu cedarea sat cu sat a unei zone din această parte a Transilvaniei de nord. Când s-a stabilit noua graniță, tatăl meu a primit o permisie. Ne-a povestit foarte afectat, aproape bolnav, că această perioadă a fost cea mai grea din viața dânsului și acest lucru l-a afirmat până la bătrânețe. Populația, de la bătrâni la copii, ieșea în calea trupelor în retragere îngenunchind și întrebându-i:
– Unde vă duceți? Cui ne lăsați?
Soldații aveau ordin să nu vorbească nimic, să meargă în tăcere.
Cei din zona cedată erau liberi să plece în localitățile unde își aveau domiciliul. Cei mai în vârstă, cu familii, rămâneau, predând afectele militare, dar mulți dintre tineri, nefamiliști, au preferat să meargă cu regimentul pe noua graniță.
