Anul 2024, luna martie, ziua 25, în municipiul Miercurea-Ciuc, județul Harghita.
Azi, data de mai sus, cu prilejul ședinței de sărbătoare – aniversare a Cenaclului Literar „Buna Vestire”, de Bună Vestire.
Am ajuns, așa cum rareori mi se întâmplă, mai devreme, cam cu o jumătate de ceas înainte de ora stabilită, gândindu-mă că voi fi, în sfârșit, primul, dar n-am fost. Claudiu S. era deja la el în sediu, iar ăsta nu-i puțin lucru. Și nici Claudiu nu-i puțin. Și era și puțin acompaniat de o doamnă, care mi-a cerut un pix, și-un domn, care nu mi-a cerut, iar Geta era și ea tot deja și tot prezentă, zicând că a venit să ne zică „La mulți ani!”, iar pentru că este dezlegare la pește, a dezlegat pe masă niște peștișori salatini, dar și, după bunu-i obicei, dulciuri, flori și lumânări. Pe care, când le-am văzut aprinse, am avut un gând ezitant și oscilant între Doamne Iartă-ne și/sau Doamne Ajută-ne!
Pregătindu-mă și primenindu-mă, înainte s-o văd, am auzit-o pe Petronela, despre care am aflat că a avut o zi foarte bună și care se conversa la telefon cum că nu care cumva să-i strice ziua cunoștința comună ei și interlocutorului/oarei.
Apoi a venit Dana, care ne-a adus o stare de bine și crănțănele.
Între timp au plecat prietenii lui Claudiu S., dintre care doamna nu s-a pretat să plece cu pixul meu și mi l-a lăsat pe birou, după cum am constatat mai târziu.
Imediat după, a venit celălalt Claudiu, C., acesta fiind împreună cu Cezar și ambii doi amândoi secondați îndeaproape de Ionel.
Când a văzut că scriu deja, știind și cam în ce fel, Petronela nu doar m-a salutat, ci m-a și pupat, așa cum data trecută făcuse doar cu Dana, iar de această dată cu Ionel s-a și tamponat un pic.
De salutat ne salutase și Ionică, după care și-a instalat imediat înregistratorul audio/video.
Indeciși ce să le dea unora ca să le umpole ori să le închidă gura, Ionel, Claudiu S. și Claudiu C. s-au deplasat la fereastră, au privit un pic mașina nu știu care și platforma nu știu cui, apoi au lăsat-o a lehamite „pe săptămâna viitoare”.
Atunci Claudiu C. ne-a spus că el a venit să plece și luând în serios menirea procesului – verbal mi-a cerut indicații și l-a semnat în josul paginii, unde și-a notat frumușel numele și prenumele, pentru care, la plecare, Cezar i-a scris un autograf pe „Fluturi fărtă aripi”, tocmai ca să prindă aripi.
După exprimarea incertitudinii participării lui Sebi, am avut certitudinea participării Ramonei, care a intrat realmente și pe ușă și pe fondul expresiei „a intrat o divă în încăpere”. Ea a intrat, Claudiu C. a semnat și a plecat, iar eu am încheiat. Citatul.
Și așa aproape disperat că nu prind întregul foc încrucișat al discuțiilor, am mai fost întrerupt și de telefon, cu un mesaj vocal de „La mulți ani!”, destinat mie ca atare, polițist în conservare la o zi de sărbătoare, sau polițist în amorțire în zi de Bună Vestire!
Au urmat discuții în particular, Claudiu cu Mircea, Ramona cu Dana, Ionel cu Petronela peste Geta, interpusă cu scaunul ei între scaunele lor, iar Ionică singur ca mine, răstimp în care Cezar a scris autografe, apoi a venit cu un mesaj foarte emoționant și și mai foarte emoționat, oferindu-i și dăruindu-i o carte președintelui, dar și nouă, fiecăruia, câte una, în vreme ce Petronela i-a oferit-o și dăruit-o doar președintelui. Bineînțeles, tot cu autograf.
În timpul considerațiilor lui Ionel despre sala și momentul lansării lui Cezar, șușoteala dintre Mircea și Claudiu a continuat, dar chiar și-așa noi am aflat că lui Ionel Domnul i-a dat mai mult decât a meritat.
La un moment dat Ionică a întrebat dacă un anume scaun este al lui Cezar și cum n-a primit niciun răspuns, a rămas în picioare, în plimbare, dar și în înregistrare.
Sfătos, Ionel ne-a explicat cum s-o faci, cum s-o legi și că trebuie să fie tare. Prefața, cartea și coperta.
Foarte atente la recomandări, Geta s-a îndreptat spre geam, Dana spre telefon și Ramona spre cafea.
Printre șușotelile generalizate, Ionel ne-a explicat cum va decurge prezentarea de carte a lui Cezar, apoi ne-a explicat ce înseamnă să ne buricăm.
Fără să fi fost la Brașov, am întâlnit și noi scriitorii și poeții greci, în povestea Ioneliană, naratorul urmând să plece la Turnirul de Poezie, situat în timp la începutul lui Iunie și în spațiu pe muntele Olimp, deși ar fi fost mai atractiv muntele Venus.
Atenționat despre anumite semne de întrebare legate de afiș, Cezar a aflat de la Claudiu că trebuie lucrat la diacritice, iar de la Ionel am aflat că el a scris prima poezie de lene. O compunere ar fi fost prea lungă.
A urmat un amestec de amintiri, laude și „vrăjeală”, dar și evocări frumoase, luminoase. Printre altele, am aflat că scrisul măicuței lui Ionel „te băga sub masă”, ceea ce unora dintre noi doar Bachus ne face, iar un unchi poștaș, moș Costică, avea un scris perfect – nu ca azi, defect.
După exprimarea regretului că în școală nu se mai face caligrafie, toți cei prezenți au căzut. Au căzut de acord că părinții noștri, și dacă nu prea scriau, scriau. Mai frumos decât noi.
Următorul subiect a fost o dezamăgire și anume aceea că, altădată în clasa a VI-a se învăța dintr-un tratat de poezie iar acum ajunși în clasa a XII-a nu știm nici măcar câte urechi avem. Separat, nu împreună.
Nereușind să urmăresc întreaga discuție, purtată într-un ritm foarte alert, îmi rămâne să aflu cine e „tanti Aglaia”, care dansa pe mese și a parvenit greșit, dar nu și inedit. Mai cunoaștem cazuri.
În continuare am aflat că, inclusiv de Ziua Limbii Române, unele cadre didactice de profil desfășoară înălțătoare și amețitoare activități de învârtit în ciorbă, cu mențiunea că n-am înțeles exact în ce mod unele dintre ele sunt amețite, în vreme ce Ionel îi vedea cândva pe toți profesorii de română ca fiind scriitori, ca să vadă acum că unii nu-s nici măcar cititori de cărți și cu atât mai puțin scriitori de cărți. Râmân doar scriitori pe tablă, sau nici atât.
Cezar s-a bosumflat, mai mult s-a alintat, că s-ar avea grijă de el ca de un copil, dar s-a liniștit, fără să se fi neliniștit foarte, apoi l-a întrebat pe Ionel despre debut. S-a întâmplat la Casa de Cultură a Sindicatelor, de Ziua Poliției, sub bagheta prezentării regretatului ne’a Jenică.
Ni s-a spus că a fost frumos, dar se întâmplă, adesea, să te prindă câte unul la colț și să te facă terchea-berchea, cu ou și cu oțet.
Considerații de critică poetică a făcut și Ramona, care la un moment dat nu-și mai recunoștea poezia, dar a făcut iar cunoștință cu ea și s-a împăcat cu sine. Și cu noi.
Pe fluxul rapid al informațiilor am aflat că, de la Târgul de Carte, Ionel a plecat la Radio, Ionică a adus un vin rose, iar Dana a avut o dezamăgire privind modul în care se vând cărțile, pe care Cezar nu vrea să le vândă. Așa s-a iscat o întreagă polemică, încheiată indecis, cu o soluție de compromis.
De prisos să menționăm că, din când se mai aude câte un „La mulți ani!”, că doar e ziua noastră, a cenaclului și nu numai, se mai aud urări de viitor, lămuriri care mai de care, cel mai îndelung dezbătut subiect fiind prețul cărților, ori mai curând neprețuirea acestora.
Imediat ce Ramona a spus că a venit pregătită să audă poezie și n-a auzit, Ionel a spus că Geta o să spargă gheața, situație din care am priceput că poezia Getei e tare. Atât de tare că sparge gheața.
Astfel, în timp ce Dana a spus că ea are voie să pună linkuri, Ionică a mutat-o pe Geta de lângă noi, s-o poată filma individual, nu colectiv.
De la Geta am aflat tot felul de date despre mărțișor, despre flori, dar și despre babe. Nici n-am avut timp să așezăm să curgă corect cascada obiceiurilor de primăvară, așa încât am înțeles că babele se leagă cu fire albe și roșii, gospodinele îi frământă pe sfințișori, care beau 40 de pahare de Ziua Femeii, după care vine barza, precedată de bărzoi, context în care toată lumea e fericită până azi, 25 martie, când e Buna Vestire, Ziua Poliției și a Cucului, când trebuie să ai bani în buzunar, urmată de 29 martie, „Ziua lansării Stogului”, când nu trebuie să ai bani în buzunar, că are el.
Apoi Dana s-a alintat că ea nu e de filmat, în orice caz nu de postat, iar Ramona a zis că ea nu se suportă să se vadă citind.
Împotriva propriei voințe, dar nesilită de nimeni, Dana s-a dus la filmat și ne-a prezentat „lalele în zăpadă”, stinghere și în buchet, venite din primăvara copilăriei ei.
Din primăvară ne-a dus în octombrie, iar din copilărie ne-a dus la mare, cu briză cu sare și cu înserare, unde ne-a șocat cu izbesc și zdrobesc, dar ne-a mângâiat cu înfloresc, așa că ne-am revenit și am ajuns împreună la „pescarii de vise”, tot la maluri de mări, cu păsări și zări.
După o foarte scurtă contradicție despre cine e doamnă, pardon, cine e doamna ce urmează să citească, s-a hotărât ca aceasta să fie Cezar, iar el a început fericit cu „fericește-mă” și potolește-mă, după care i-au apus aripile, care doare și dispare.
Cezar a început să spună „ce aș fi vrut”, iar după ce a vrut cât a vrut, ne-a mulțumit frumos, tot cât a vrut el, moment în care Ionel a observat că Cezar și-a tras. Și-a tras o freză a la Eminescu.
Acesta a fost momentul în care Geta a pornit pe „răzorul cu maci”, tot pentru Cezar, care a mulțumit din nou, ba chiar s-a ridicat și nu e foarte clar dacă a dat sau a luat un pupic, sau a făcut schimb de pupici, motiv pentru care Geta a început să pășească, pardon, să citească „podul cu lacăt”, iar Cezar a început să regrete că n-a venit mai de demult la cenaclu. Mă rog, poate nu acum a început să regrete, dar acum și-a exprimat regretul.
Plimbarea printre versuri a continuat cu momentul Petronelei, care ne-a vestit că, de Bună Vestire, de dimineață, a scris un poem cu iubire și adevăr. A trecut apoi la „geneză” și ne-a amețit cu vocale și consoane, dar a isprăvit cu lumină și ne-a i-luminat că „poezia este un destin” pe care ea îl scrie din Gara de Nord a inimii sale, apoi ne-a vârât în „tristețe”, după care ne-a anunțat că nu ne reține și că ea scrie „eu scriu” și ne-a explicat pe unde și de ce, concluzia fiind că altfel uită și că vrea să iubească, deci nu vrea să uite dar vrea să iubească, spre deosebire de cei ce nu vor numaidecât să iubească dar vor să uite.
În continuare, Ramona a afirmat că nu scrie, dar Ionel i-a spus să citească, iar noi am realizat că și ceva nescris poate fi citit. Ramona poate. Dar nu se poate muta. Totuși, Ionică poate filma.
Mie mi-a scăpat titlul primului poem, care conținea ceva zdrobiri, dar a urmat „copacul”, care-i locuia în casa fără uși a sa și care ea era, și care ea a trecut la „desăvârșire”, unde am auzit că cerul cădea, iar ea voia să pipăie cerul (poate de aia cădea), că până la urmă au rămas doar firimituri de-albastru.
Ionel a remarcat și pe cale de consecință a marcat că Ramona scrie din ce în ce mai bine, doar că face talente, talente din care Ramona ne-a oferit un poem despre primăvară, îndrăgostire și… cam atât. Toruși, n-a fost doar atât, a mai fost un „alint cu alean”, cu Dragobete și fete, dar și cu plete, fără să fie clar făcută precizarea ale cui erau pletele. A’ lu’ fete, sau Dragobete?
Indeciși ce înseamnă ritmul de creație al Ramonei și cu atât mai puțin imposibilul ei, ca să nu mai vorbim despre desăvârșire, am aflat că și Cezar are speranța desăvârșirii sale, împlinibilă peste vreo 60 de ani.
A urmat o scurtă pauză, întrucât Ionel și-a mai putut ține puțin poezia, spre deosebire de un coleg care n-a mai putut să se țină deloc, interval de timp în care s-au schimbat impresii, printre care Ionel nu înțelegea cum îndoaie Ramona mărgelele în poezie, el fiind de părere că aceleași mărgele trebuie înmuiate, mărgele pe care Claudiu le voia tari.
El presidente a încheiat și încununat șirul creatorilor cititori de poeme cu o destăinuire: „De când te știu”, iar dintre versuri ne-a lovit sfârcul nopții, din care nu știm cum și nu știm ce, dar se sugea.
Concluzia lui Ionel a fost că toată lumea a venit cu frumoase creații, apoi Petronela a început să ne spună că poezia poate fi o stare, fără ca vreunul dintre noi să fi trecut într-o altfel de stare, din care să nu fim în stare să continuăm.
În încheiere, pentru că eu am încheiat aproape întreaga provizie de jeleuri, tot eu am încheiat și prezentul proces-verbal.
Miercurea-Ciuc,
Martie 25,
La Buna Vestire
De Bună Vestire,
În anul Domnului 2024!
Gheorghe Filip
