În perioada în care eu mi-am desfăşurat activitatea la Ambasada României din Franţa (1971-1978) Elvira Popesco se afla, după părerea mea, la apogeul gloriei sale. Era recunoscută ca o actriţă franceză deosebit de talentată, copropietara a teatrului Marigny din Paris, membra în consiliile altor teatre, o participantă foarte activă la viaţa culturală a Parisului ş.a. Din această ultimă activitate era invitată la diferite manifestări, inclusiv la concertele avânt premiere de la sala Olimpia, cea mai mare sală de concerte a Parisului acelei vremi. La sala Olimpia se desfăşurau serii de concerte ale celor mai renumiţi artişti francezi, dar şi străini, precum Charles Aznavour, Claude Francois, Mireille Mathieux, Dalida, Gioni Haliday, Silvie Vartan, Michel Sardou ş.a.
Fiecare artist îşi începea activitatea la această sală printr-un concert avant-premiere, la care era invitată toate crema societăţii culturale parisiene, ziarişti, scriitori, miniştri, oameni de cultură, diplomaţi, printre care sigur şi Elvira Popesco. Ei bine, din momentul în care eu am început colaborarea cu Elvira Popesco, până la terminarea stagiului meu în Franţa, am primit invitaţii la toate concertele avant-premiere de la sala Olimpia. Imaginaţi-vă că nu erau locuri la cucurigu sau pe strapontine, ci în cele mai bune rânduri. La un asemenea concert, eu cu Doina, soţia mea, am stat alături de Dalida şi un Prince de France, nu mai ştiu bine din ce familie, de Bourbon sau Bonaparte, care atunci era prietenul ei. Asemenea invitaţii primeam şi la concerte de la alte săli de spectacole, inclusiv de la teatrul Marigni. Probabil Elvira Popescu era invitată la asemenea manifestări pe care nu le putea onora şi atunci mi le oferea mie şi soţiei. Aceasta situaţie a stârnit invidia unor colegi din ambasadă, dar băieţii care urmăreau foarte atent activitatea mea erau bine informaţi, eu ştiam asta şi nu-mi făceam probleme. La un moment dat, la teatrul Marigni s-a repus în scenă piesa „Mama”, scrisă special pentru Elvira Popesc de către scriitorul francez Louis Vermeil, piesă în care actriţa juca rolul principal. Premiera avusese loc de multă vreme, era deci o reluare. Am primit totuşi o invitaţie, la primul spectacol. Când am confirmat primirea invitaţiei şi i-am mulţumit i-am spus că soţia mea şi cu mine, am dori mult, dacă se poate, în pauza spectacolului ne-ar putea primi pentru 2-3 minute. Ne-a răspuns că ne primeşte cu multă plăcere, deoarece vrea să ne cunoască, să ne vadă la ochi cum arătam. Cu mine vorbisem de zeci de ori, dar nu ne văzusem. În ziua spectacolului, în pauză, cu buchetul de flori în mână, am întrebat o persoană cum putem ajunge la Dna Elvire Popesco, aceasta fiind deja informată, ne-a condus imediat în camera respectivă unde eram aşteptaţi. Ne-a primit cu multă căldură şi naturaleţe, de parcă am fi fost prieteni de o viaţă, care se revăd după o lungă perioadă de timp.
Totuşi teroarea timpului, a cuvântului dat, pe care un diplomat trebuie să-l respecte cu stricteţe, ne-am despărţit, cu promisiunea că impresile despre spectacol, pe care le-a solicitat, le vom comunica la o întalire ulterioară. Cât priveşte actriţa franceză Elvira Popesco, în afară de talentul cu carul cu care a hărăzit-o Dumnezeu, mai avea un atu important, pe care colegii ei francezi nu-l aveau. Nu o spun eu, Costica Cojocaru ot Lunca Gâştei, ci au spus-o cu mult înainte de mine marii specialişti care i-au studiat viaţa şi creaţia artistică. Este vorba de un uşor accent străin, în speţă românesc, al limbii franceze pe care o vorbea, fenomen extrem de bine apreciat de către spectatorii francezi, Era conştientă de acest aspect şi căuta să-l respecte cu stricteţe, fără a abuza. Un fenomen similar s-a observat şi la cântăreaţa Dalida, care, născută în Egipt şi copilărind la Cairo şi în Tunis, limba arabă a lăsat urme în franceza pe care o vorbea.
Spectacolul cu piesa „Mama”, cu Elvira Popesco în rolul principal, l-am privit cu maximă atenţie şi mi-a rămas în memorie pentru toată viaţa. După aproape fiecare replică a Elvirei Popesco urmau aplauze prelungite. Mai mult, actriţa îşi permitea ca anumite replici din piesă să le pronunţe în limba română şi atunci să vezi aplauze, minute în şir. De exemplu, dacă în text scria „maman” actriţa pronunţa cu voce tare, disperată, „Mamaaaa”, de parcă ar fi vrut să o cheme în ajutor, sau să se mire de ceva. Dacă în text era scris „au diable”, ea striga cu furie şi dispreţ „Dute dracului de aici”!
Eu sunt conştient că toţi spectatorii piesei „Mama”, cu Elvira Popesco în rolul principal, erau oameni instruiţi, înţelegeau sensul cuvintelor din text schimbate în română, dar sunt convins că altui actor nu i s-ar fi permis aşa ceva. Este o dovadă a aprecierei calităţii prestaţiei celebrei actriţe, din partea publicului francez.
În încheierea acestui capitol rog cititorul să ierte blasfemia pe care o comit, când compar aplauzele văzute la spectacolul piesei „Mama”, cu Elvira Popesco în rolul principal, cu alte aplauze văzute mai tarziu în România, mai precis în noiembrie 1989 la Bucureşti, când la marele conclav al bezmeticilor aplaudaci, aceştia strigau cât îi ţineau bojogii „Ceauşescu reales la al XIV-lea congres”, apoi aplaudau în neştire. Dorinţa li s-a îndeplinit şi ce a urmat ştie toată lumea. Dacă nu mă credeţi ce afirm despre aplauze, priviţi pe internet filmul despre Congresul al XIV-lea al PCR.
