La câteva luni după ce am ajuns la Paris, într-o zi, ambasadorul Constantin Flitan i-a spus secretarei sale să-mi comunice că voi primi un telefon de la Elvira Popesco, să preiau mesajul şi să-l rezolv operativ, Într-adevăr, după câteva minute mă sună la telefon Elvira Popesco. Se prezentă, îşi cere scuze că mă deranjează, dar o face la propunerea dlui ambasador Flitan, care i-a spus că eu o pot ajuta. Îmi prezintă problema. „Am o soră mai mare în Bucureşti, în vârstă de 82 de ani, care s-a îmbolnăvit, are nevoie urgent de un medicament care nu se găseşte în ţară, l-am procurat şi nu ştiu cum să fac să-i parvină, de aceea fac apel la ajutorul dumneavoastră”. A trimite medicamente în ţară familiei sau altor persoane apropiate, prin diferiţi delegaţi români veniţi în Franta pentru afaceri, era un fenomen obişnuit, practicat de către membrii ambasadei. Eu nu avusesem până atunci ocazia să o fac. Bucuros că nu este vorba de o intervenţie complicată, fac imprudenţa şi îi răspund doamnei că nu este nici o problemă, să-mi trimită medicamentul într-un pachet, cu numele, adresa şi telefonul destinatarului, eu caut în Agenţia Economică a ambasadei un delegat român venit cu afaceri la Paris şi care se înapoiază în ţară, îl rog să-mi transporte medicamentul şi sper să nu mă refuze şi astfel totul se rezolva urgent. Aştept deci medicamentul.
Doamna Elvira Popesco îmi mulţumeşte pentru răspuns şi îmi spune că îmi va trimite pacherul cu medicamentul urgent. A doua zi, portarul ambasadei mă anunţă că un francez mă caută pentru a-mi da un pachet. M-am prezentat, am primit coletul, dar în sinea mea m-am îngrozit. Pachetelul cu medicamente pe care mi-l imaginam eu mic, era în realitate un ditamai coletul, de mărimea unui ambalaj de aspirator. Nici un delegat de firmă din România nu ar fi acceptat să-mi primească un asemenea pachet, deooarece ar fi avut mari dificultăţi la vama de la aeroportul Otopeni. Atunci nu exista năpasta de azi a traficanţilor de droguri, dar aducătorul putea fi acuzat de către vameşii chiţibuşari că este negustor de medicamente şi că trebuie să plătească taxe vamale.
Coletul era bine legat cu sfoară. Pe partea exterioară, sub sfoară, erau ataşate vreo 15-20 de plicuri cu supă concentrată. Convins că nici un delegat nu mi-l primeşte, m-am gândit să împart medicamentele în mai multe pacheţele mai mici, pe care să le trimit eşalonat, în primul să pun medicamentul de urgenţă. Nu ştiam cum să-i explic situaţia cu vama română, pentru a accepta propunerea mea. Când i-am telefonat, înainte ca eu să pronunţ primele cuvinte, mi-a luat-o înainte şi a cerut scuze că abuzează de amabilitatea mea, dar a considerat că este un bun prilej pentru a-şi goli farmacia din casă de medicamentele de care nu mai avea nevoie, valabile sau expirate, de a le trimite surorii din Bucureşti, care, dacă nu le foloseşte, le poate oferi unor persoane nevoiaşe. Am profitat de moment şi i-am explicat cum este cu vama, i-am cerut să-mi comunice numele medicamentului care trebuia să ajungă urgent la Bucureşti, mi-a răspuns şi a acceptat să le trimit eşalonat. Am asigurat-o că absolut toate medicamentele vor ajunge la destinatar. Până seara am găsit un delegat care a acceptat să le transporte, mai „ales când i-am spus cine este expeditorul, iar a doua zi seara Elvira Popesco mi-a confirmat că sora ei le-a primit. In timp ce mă gândeam cum să împart restul coletuiui, apare la Paris profesorul universitar Tudor Popescu, delegat permanent al României la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, unde apăra interesele ţării noastre. Poseda paşaport diplomatic, deci bagajeje nu-i erau controlate la vamă şi făcea naveta cu avionul pe ruta Bucureşti-Haga şi retur. De data aceasta, de la Haga a venit la Paris, de unde urma să se înapoieze la Bucureşti cu trenul. Cu paşaport diplomatic era o ocazie excepţională de a trimite pachetul cu pricina, dar cum să-i ceri unui profesor universitar, o adevarată somitate internaţională, în domeniul său, să îti care un pachet la Bucureşti? Eu îl cunoşteam bine pe Tudor Popescu, deoarece mi-a fost profesor la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, unde preda cursul de Drept
Internaţional Privat. La Paris şi-a rezolvat unele probleme personale sau
poate de serviciu, dar a cumpărat şi un covor persan foarte mare şi greu şi pentru care, glumea el, ar fi trebuit să platească supliment de bagaj la avion mai mult decât costa acesta. De aceea a hotărât să se înapoieze la Bucureşti cu trenul. Cu tot paşaportul lui diplomatic şi drepturile care rezultau din posesia acestuia, pentru a evita discuţiile sterile, inutile şi deranjante cu vameşii români la graniţă, cât a costat covorul, de unde a avut bani să-l cumpere etc., a venit la ambasadă, unde pe baza unei declaraţii personale, să i se elibereze o adeverinţă că banii pentru cumpărarea covorului provin din drepturile sale pentru prestaţiille la Haga. Probabil avea experienţă din alte ocazii, aşa că s-a prezentat direct la secţia consulară a ambasadei pentru a o solicita, unde a dat de mine. Bucuros de reîntâlnire i-am eliberat pe loc adeverinţa solicitată. Având în vedere atmosfera deosebit de călduroasă în care a avut loc întâlnirea, am prin curaj, să încerc să scap de pachetul cu medicamente şi încep: „Domnule Profesor, verişoara dv. din Paris, celebra actriţă Elvira Popesco… La care profesorul mă întrerupe brusc, răcnind pur şi simplu, să se audă în toate ploşniţele de microfoane din pereţii incintei: „Piei Satană, piei Satană, eu nu am rude în străinătate”, apoi cu o voce mai potolită: „Ce vrei, să-mi pierd pâinea, să rămân pe drumuri?”
Profesorul Tudor Popescu, fiind un om inteligent, m-a întrebat ce-i cu Elvira Popescu, i-am răspuns, arătându-i şi pachetul cu medicamente, În final îmi răspunde. Voi duce pachetul la Bucureşti, cu o singură condiţie. Dumneata să mi-l predai mâine seară în Gara de Est, la orele 21, la vagonul de dormit al trenului care pleacă spre Bucureşti, iar un reprezentant al destinatarei să mă aştepte pe peronul Gării de Nord, pentru a-l primi. L-am asigurat că toate se vor petrece întocmai, iar în seara sosirii lui la Bucureşti doamna Elvira Popesco mi-a mulţumit la telefon pentru ajutorul acordat. După acest eveniment, mai complicat pentru mine, pe toată perioada sejurului meu în Franţa, am primit numeroase intervenţii de la Elvira Popesco, majoritatea absolută se refereau la trimiterea de medicamente surorii sau fiilor acesteia din Bucureşti, nu pentru alte persoane. Le rezolvam operativ, fără a mai anunţa conducerea ambasadei sau chiar a secţiei consulare. Şi totuşi.
Sfârşitul părţii a doua.
Constantin COJOCARU
