Am asistat, la un moment dat, în spațiul digital, la o discuție despre romanul Baltagul, scris de Mihail Sadoveanu, în care cineva, cu multă indignare, acuza programa și, implicit, școala, că-și fac de lucru cu texte care promovează violența conjugală, crima, răzbunarea. Ca profesor de liceu, cu peste 14 ani de experiență, care a citit și recitit textele din programă, din nevoia de a fi mereu în pas cu elevii mei, cu lectura la zi, am stat puțin pe gânduri, cu amărăciune, la gândul că vor mai fi și alții care desființează canonul, în favoarea cine știe căror nume și titluri. Mi-am dat seama, totodată, că opinia publică e foarte vulnerabilă, în condițiile în care informația e luată de oriunde, fără a fi dublată de lectură.
Zilele acestea, elevii mei – proaspăt cititori ai lui Slavici, au formulat cam aceeași concluzie, și anume că nu se așteptau ca finalul din Moara cu noroc să fie atât de violent, că e greu de acceptat schimbarea atât de radicală a lui Ghiță (inclusiv în relațiile de familie) și că textele de anul acesta, din câte își dau ei seama (au auzit câte ceva despre Ion, Patul lui Procust) sunt croite mai degrabă pe linia tragicului.
Totodată, în calitate de mamă, când era băiatul meu mic, la povestea Cei trei purceluși, săream un pic partea în care lupul, căzut pe horn, e mistuit în mod violent de flăcări, dorind să nu-mi sperii copilul cu ideea că răul, în ciuda faptului că merită, poate avea o astfel de soartă.
Lucrurile s-au schimbat, în timp, mai ales când – o persoană înțeleaptă din familie mi-a replicat cu multă relaxare, după ce am povestit scena cu lupul: ,,Lasă-l să moară, că e plină lumea de lupi!”, dar și treptat, când am înțeles că literatura nu poate fi ruptă de lume (cu atât mai mult literatura realistă, care caută, cu prioritate, să creeze impresia de viață) și că, prin texte, noi putem, de fapt, crea adevărate contexte din care să învățăm, fără a plăti prețul timpului și a eșecului pe cont propriu.
În ideea de a varia experiențele de lectură, anul acesta am citit, împreună cu băiatul meu, Sora de zăpadă, de Maja Lunde, roman care a urmat, de fapt, vizionării filmului pe Netflix, ecranizare a unei cărți-bestseller în Norvegia, după apariție, fiind vândut în peste 250000 de exemplare. Romanul reconstituie povestea de prietenie între un băiat – Kristian și o fata de 11 ani, Hedvig, care e posibilă și datorită faptului că fiecare pare a avea ceea ce celuilalt îi lipsește. Acțiunea a plasată în aproprierea Crăciunului (poate fi, așadar, un cadou special oferit cuiva), la Kristian în familie atmosfera e foarte încărcată din cauza doliului pe care îl trăiesc după sora mai mare, decedată de curând, în timp ce – cu prilejul unei vizite, rămâne foarte impresionat de casa fetei, de opulența podoabelor și decorul specific Sărbătorilor. Povestea curge lin, fiecare se îmbogățește trăind această prietenie, până când, băiatul află că Hedvig e numai fantoma unei fetițe moarte într-un accident de patinaj, în urmă cu 50 de ani, care iubise puternic viața și Crăciunul și căreia îi este acum greu să plece în lumea umbrelor.
Romanul (textul e dublat de o grafică pe măsură) propune, astfel, subiecte de discuție extrem de serioase (moarte, vină, durere, familie) și-i provoacă cititorului emoții puternice, dar întoarce, totodată, lupa spre valoarea prieteniei, a empatiei față de suferința celuilalt, a frumuseții pe care viața o poate avea, în cele mai simple experiențe (o cacao cu lapte, un om de zăpadă, o lecție de înot).
Înțeleg, în acest moment, că literatura conține tot atâta emoție câtă nevoie are cititorul să experimenteze, că rămân în memoria noastră cărțile care ne-au provocat trăiri intense alături de experiențele personajelor și că e greșit să catalogăm o carte drept imorală doar prin faptul că face concurență realității (vorba lui Ion Barbu), prin imaginarea unor lumi posibile.
A refuza lectura unui roman (care e, totuși, un univers autonom, complet și funcționabil), pe criterii morale, motivând că-i învață pe elevi violența, e până la urmă, o mare ipocrizie. Copiii noștri nu învață comportamente negative din cărți, ci din viață, iar literatura, atunci când e citită și înțeleasă cu onestitate, ne arată care sunt laturile vulnerabile ale condiției umane, trasează punți între trecut și prezent, avertizându-ne că istoria mereu se repetă, ne pune, așadar, în contact cu emoții diverse, făcându-ne să reflectăm, până la urmă, la propriile noastre trăiri și la perspectivele din care ne raportăm, până la urmă, la viața noastră de zi cu zi.
*Desen dedicat mamei sale de Caraza Alexandru, clasa a IV-a, Scoala Gimnazială „Ioan Luca”, Farcaşa
Ecaterina Carază
