Ninge, viscolește, pământul este înghețat; este iarnă, dar unele animale ale pădurii pregătesc acest moment din timp, astfel cămările lor să fie pline folosind un mod foarte ingenios.
Veverița
Pentru a supraviețui în timpul iernii, o veveriță este obligată să strângă și să ascundă în „cămările” sale circa zece mii de alune, ghinde, conuri de pin, nuci putem spune că este o performanță uimitoare pentru o creatură atât de mica care cântărește circa 250 grame. Din trei în trei minute trebuie să găsească o alună, s-o culeagă, să-i înlăture frunzulițele, să-i găsească o ascunzătoare și s-o îngroape! În plus, veverița înlătură fructele putrezite care le-ar putea strica pe celelalte. Înainte de a îngropa fiecare alună, veverița îi verifică greutatea, pentru a ști dacă e plină. Simțul mirosului mai dezvoltat decât cel al câinelui- îi permite să se asigure că miezul nu e stricat. De-abia după „controlul tehnic” duce aluna spre una din ascunzători – cel mai adesea situată într-un cuib de pasăre abandonat sau în scorbura unui copac. Dar nu e suficient spațiu pentru zece mii de fructe! Și atunci le îngroapă. Dar nu oriunde: va trebui să le regăsească. După observațiile specialiștilor, veverița procedează după un plan precis: ea se poziționează, de exemplu, chiar la mijlocul a doi copaci. Apoi sare 50 cm la stânga, unde îngroapă vreo 30 de nuci unele lângă altele. Cu o nouă încărcătură, țopăie 50 cm în spatele ascunzătorii precedente, unde o îngroapă și tot așa, formând un pătrat.
Cârtița
Un alt animal care „face colecție”, nu este altul decât cârtița. Aceasta folosește o metodă destul de „barbară” pentru a-și păstra proviziile. Ea este obligată să se supraalimenteze înainte de a se retrage într-un colț din galeria în care își va petrece iarna dormitând, pentru a-și economisi energia. Ea se hrănește mai ales cu râme, și ca prevedere pentru iarnă, își umple cămara care se află lângă „dormitor”. Cârtița are nevoie de peste o mie de râme, adică de două kilograme. Dar cum să le împiedice să fugă? Dacă le omoară, acestea putrezesc. Dar cârtița a găsit o metodă nu prea miloasă: ea taie partea din față a râmii. Restul rămâne în viață, dar nu poate fugi.
(Sursa inspirațională/ Revista „Universul Pădurii” 1955-1960)
