Text redactat de învăţătorii comunei pentru cartea revizorului şcolar Constantin Luchian, realizată în 1932-1933. Textul a fost completat de către Constantin Luchian şi publicat în cartea sa „Locuri, oameni şi şcoli” apărută în perioada interbelică şi într-o a doua ediţie în 1996.
Comuna Borca, una din cele mai frumoase așezări de pe Valea Bistriței este formată din satele Borca, reședința comunei și Sabasa. Populația totală, în 1934,era de aproape 600 capi de familie, cu peste 2500 de suflete.
Satul Borca
Borca se află situat pe malul stâng al Bistriței, între comunele Mădei și Farcașa, la întretăierea drumurilor Dorna, Piatra Neamț, și Dorna – Fălticeni, peste muntele Stânișoara. Culmile ce se lasă în jurul satului fac parte din munții Runcu, Secu, Grințieșul, Budacul și Goia, toate din grupa munților Grințieș. Nu departe de Borca se află Cheile Borca, într-o încântătoare poziție, precum și câteva izvoare de apă minerală bună de băut (Borcut). De altfel întreaga așezare era pe poziții naturale de o frumusețe rară, fiind mult cercetată și vizitată de turiști.
Borca a făcut parte din moșia domnitorului Alexandru Lăpușneanu. Ea ținând de ctitoria de la Slatina. Moșia a fost arendată mai târziu lui Beizadea Grigore Sturza, supranumit Vițel, primul care a exploatat izvoarele cu apă minerală de la Borcut. După 1882, moșia a trecut în proprietatea domeniilor fostei case regale în care situație a rămas până la proclamarea republicii.
Locuitorii sunt veniți tot din Transilvania, se pare din ținuturile Brașovului și Ciucului cam în timpul lui Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu, pe moșiile cărora era nevoie de brațe de muncă. Erau oriei renumiți, țuțuieni- cum se numeau în vechime. Au rămas în această ocupație de bază până în zilele noastre. O parte din ei fac plutărit și altă parte lucrează în fabricile de cherestea din localitate sau scot lemn din pădure. Ei sunt prietenoși, ospitalieri, chiar galantoni în cheltuieli, spre a-și arăta dărnicia.
Și-au păstrat nealterat atât portul cât și obiceiurile și limba. Marea majoritate sunt știutori de carte –peste 85%, în 1934-mulți abonându-se la gazete și reviste culturale. La aceasta, a contribuit, de bună seamă, școala și comunitatea învățătorilor, dar și dragostea lor de învățătură. Chiar comerțul și industria mică se află în mâinile lor. Femeile lucrează singure tot ce trebuie pentru casă și îmbrăcăminte, folosind cu îndemânare nu numai stativele (războiul) ci și mașina de cusut. În sat erau peste 25 mașini de cusut. În zile de sărbători se adună unii la alții, pun la cale vânzări, cumpărături, nunți, etc. Portul lor este foarte frumos și curat, un port național caracteristic muntenilor spilcuiți, care le dă un aspect chipeș. Vorbesc limba curat moldovenească. Obiceiurile de Anul Nou și la nunți sunt frumoase și interesante.
Și credința este bine păstrată. Prima biserică, din lemn, a fost clădită pe la 1821 și a fost arsă în timpul războiului. Primul preot a fost V. Vasiliu, care a fost și primul învățător. A urmat preotul David Fărcășanu, fost coleg cu Ion Creangă, care a păstorit peste 50 de ani, până în 1901 și în timpul căruia și prin stăruința lui s-a clădit, în 1892, actuala biserică de zid. Au mai slujit aici și preoții I. Cojan, Gr. Lovinescu, C. Ciuntu.
Școala
Și prin Borca a trecut urgia războiului, distrugând școli și arhivele lor, încât puține date s-au mai păstrat.
Se știe din bătrâni că prima școală oficială în Borca a luat ființă în 1854, primul învățător fiind Vasile Vasiliu, venit din Ardeal, mai târziu fiind făcut preot. Până la el, puțini tineri din Borca au urmat la școală. Se mai duceau la școala din Broșteni sau la Mănăstirea Neamț. Școala s-a deschis cu 20 de elevi. Scrierea se făcea cu litere chirilice. Mai târziu s-a folosit abecedarul lui Creangă. După V. Vasiliu, școala din Borca a fost servită de o pleiadă de dascăli buni, absolvenți de școală normală ca: Ieladescu, Chirica, I. Solescu, ajuns mai târziu mare crescător de oi, N. Vasiliu (1890-1898), după care a fost transferat C. Popovici, învățător titular- gradul I mai târziu- care, împreună cu soția lui, Eugenia Popovici, învățătoare titulară, au funcționat neîntrerupt până în 1935. În celelalte posturi au funcționat: Gh. Onișor, Olga Diaconescu, D. Mohoreanu, Aurora Olaru, Maria Crișu ș.a., toți titulari.
Școala avea 4 posturi la un număr de 198 elevi înscriși în clasele I-VII, din care frecventau 190 în clasele I-V.
La această școală au funcționat și cursuri de adulți în anii 1900-1903 și 1923-1925, la care au predat cu regularitate soții Popovici. Cursurile complementare au urmat regulat până în 1930.
Școala avea și o frumoasă bibliotecă cu peste 700 de volume, cercetată cu interes de elevi și adulți. Biblioteca a dezvoltat gustul de citit mai ales în rândurile foștilor absolvenți. Meritul lui C. Popovici-Borca a fost că mereu a ținut contact cu absolvenții școlii, îndemnându-i să se cultive, să-și organizeze gospodăriile, să facă economii. Erau zile când acești foști absolvenți erau obligați să vină la școală și să stea de vorbă cu învățătorii care i-au învățat și cu directorul. De aceea se și explică numărul mare de absolvenți care au pășit pragul altor școli, devenind oameni de folos societății. fără să mai amintim de fii și fiicele soților Popovici, toți elemente de elită unde au fost, din Borca au ieșit numeroși învățători, preoți, militari, profesori, funcționari și o sumă de meseriași, mici negustori și excelenți gospodari. Dar C. Popovici- Boca era și un dascăl de prestigiu și prin ținuta lui –totdeauna îngrijită, impunătoare- fapt ce a contribuit la menținerea prestigiului său și al corpului didactic din care făcea parte. Figura lui a rămas săpată în sufletele celor peste 40 de serii ce a scos acest învățător. El a dominat toate sectoarele de activitate: cultural, economic, moral, social, ba și pe cel artistic. Toată familia lui era alcătuită din artiști instrumentiști, în cap cu c. Popovici: o adevărată orchestră de cameră.
Primul local de școală s-a clădit chiar la înființarea școlii (1854), din lemn. În 1892 se clădește un nou local de zid, pentru școala de fete ce luase ființă. După doi ani, școlile se unifică din nou și funcționează în localul nou. În 1905 se clădește un alt local mai încăpător, cu locuință pentru director, celălalt local rămânând pentru primărie. Acest nou local de școală a fost ars în timpul războiului, împreună cu întreaga arhivă, bibliotecă, mobilier. Prin stăruința depusă de directorul C. Popovici, localul s-a reclădit și înzestrat cu tot ce trebuie, cu ajutorul comunei și Casei Școlilor. În 1935, localul se afla în bună stare.
Între anii 1898-1908 în Borca a funcționat o societate de lectură, cu o bibliotecă, sală de lectură, sală de biliard, etc. În 1908 se instalase și un cinematograf care s-a pierdut în timpul războiului.
În 1910, din inițiativa învățătorului C. Popovici ia ființă cooperativa de consum „ Borca”, care, împreună cu banca populară „Bistrița” înființată în 1903 din aceeași inițiativă, stăpânesc sectorul economic din această comună, ele continuând să facă operațiuni și în 1934, cu toată criza economică ce bântuia țara.
Reclădirea școlii se datorește și ajutorului dat de aceste societăți.
Satul Sabasa
Satul este așezat în valea pârâului Sabasa, de unde și-a luat numele, un afluent pe stânga Bistriței care vine din munții Stânișoara. Este închis de jur-împrejur, ca într-o cetate de culmi muntoase îmbrăcate cu păduri bătrâne, de nestrăbătut, în care se profilează Tâfla, Scorușul, Arșița Ungurului, Hălăuca, Muncelul, Goia ș. a. toate făcând parte din masivul Stânișoarei. Numai spre gura Sabasei, satul are deschidere făcând legătura cu Borca. Pădurile de aici au fost date în exploatare diverselor societăți particulare străine sau din țară, în care scop se construise o linie ferată îngustă (decovil), pornind din gura văii Sabasa și mergând în susul râului, când pe o parte când pe alta, până la Negrileasa de pe teritoriul domeniului Mălini (Baia). Tot de la gura Sabasei, despărțită de șoseaua națională Dorna-Piatra, pornește o șosea bine construită care urcă muntele Stânișoara făcând numeroase serpentine de o rară frumusețe și sălbăticie, coboară spre Mălini și de acolo se îndreaptă spre Fălticeni.
Era drumul pe care l-au bătut toți locuitorii comunelor Crucea, Broșteni, Mădei, Borca și Farcașa, când făceau parte din județul Baia și trebuiau să meargă la Fălticeni, capitala județului, până în 1924, când aceste comune au trecut la județul Neamț. În jurul Sabasei se găsesc câteva locuri istorice, între care Arșița Ungurului, locul unde s-au oprit ungurii, în fuga lor spre Ardeal, după înfrângerea de la Baia (1467), iar mai încolo, acea „Preluca lui Rareș”, unde Petru Rareș a fost adăpostit de ciobani, ca să scape de urmăritori. Luată în total, Sabasa este o localitate foarte frumoasă care oferă minunate priveliști și tot atâtea surprize.
În trecut, satul a avut aceeași soartă ca și Borca, ținând de aceeași moșie, proprietatea mănăstirii Râșca, până în 1864 și după aceea în fostul domeniu regal.
Locuitorii sunt veniți din Transilvania sau din Bucovina, cam în același timp cu cei din Borca. Aveau turme mari de oi pentru care aveau nevoie de pășuni și fânețe pe care le-au găsit aici. În zilele noastre, cei mai mulți lucrează în păduri, la scoaterea lemnelor sau în fabricile de cherestea. Câștigă puțin, iar produsul gospodăriei este mic, astfel că duc o viață de lipsuri, la care se adaugă la mulți din ei viciul beției. Nimeni n-a căutat să înfrâneze această patimă.
Sub raportul cultural nu stau prea bine, aproape 50% fiind analfabeți. Din cauza lipsurilor, a îndărătniciei, ca și lipsa de școală multă vreme, cetățenii nu-și trimit copiii la școală, preferând să-i țină lângă ei, chiar dacă nu fac nimic. Chiar și cei ce trec pe la școală, nu se remarcă cu nimic, ei pierzându-se în masa satului. Câtă deosebire între aceștia și cei de la Borca, distanța dintre cele două sate fiind de 2-3 km.
Portul se încadrează în specificul văii Bistriței, cu singura deosebire că e mai simplu, mai sărac.
Credința se mai păstrează: oamenii se duc la biserică, dar nu fac ce zice popa. În sat se află o biserică de lemn ridicată în anii 1854-1859 de credincioși, iar în anul 1886 a fost renovată în forma în care se găsea în 1935. Primul preot care a slujit a fost Fotache, urmat de preoții Petre Bistriceanu, I. Cojan și ceilalți de la Borca, unde era parohia.
Școala
Începuturi de școală neoficială se spune c-ar fi din anul 1866, dar cursurile se țineau sporadic, din lipsă de învățător și de mijloace de întreținere. Abia pe 1 septembrie 1908 s-a deschis școală oficială pentru un număr de 30-40 de elevi, primii învățători fiind suplinitori (Aurel Andriescu, Gh. Constantinescu, M. Oescu, D. Idiceanu ș.a.). pe 1 septembrie 1927 a fost numit Anton Marin, învățător titular, unul din cei mai buni coriști de pe valea Bistriței și din corul învățătorilor (venea tocmai de aici la repetițiile și reprezentațiile de la Piatra, cale de 80 km).
Școala avea 88 de elevi înscriși din care frecventau 78 în clasele I-IV, deși exista numai un post.
Cursurile au funcționat până în 1931 prin diferite case închiriate. Prin stăruința învățătorului Anton Marin s-a deschis un local propriu, de lemn, cu o sală de clasă și locuință pentru director.
A selectat Roxana Tănase Gabor
