O celebră călăuză din Bucegi, în prima jumătate a secolului al XX-lea (când se puneau bazele turismului montan de la noi din ţară), a elaborat un fel de cod de reguli pentru drumeţia pe munte, care au fost tipărite într-o broşură intitulată „Călăuza mică”, editată la Bucureşti în 1927 de Institutul de Arte Grafice „Sportul”. Este vorba de Moş Butmăloi, călăuză pentru multe generaţii, personaj descris în cărţile lor de Nestor Urechia şi Emanuil Bucuţa, iniţiatori şi pregătitori în România a turismului montan modern în perioada interbelică.
A fost un om de aleasă omenie, care peste o jumătate de veac a condus pe potecile munţilor mii de turişti, dezvăluindu-le frumuseţea înălţimilor alpine şi iubirea de natură. A fost un om simplu, fără carte multă, dar cu mare pricepere în a cunoaşte tot ce ţine de munte, de organizarea unei reuşite excursii, în a împărtăşi din cunoştinţele sale, fiind un adevărat dascăl pentru multe generaţii de turişti în Bucegi. Redăm, pentru înţelepciunea şi savoarea lor, câteva sfaturi, rostite în grai simplu, dar categorice în mesajul lor, alese din cărticica menţionată şi care se referă la toate etapele unei drumeţii montane:
„Excursia de unul singur nu-i deloc bună, căci multe i se pot întâmpla unui om, fie el cât de sănătos… Plecaţi totdeauna în grup şi-i bine să nu uitaţi a vă lua şi un băţ de munte, un baton ferecat cu capul de sus încovoiat, ca să-l puteţi purta pe brat, la nevoie! Când întâlniţi vreun drumeţ sau vreun cioban, căutaţi de vă daţi în vorbă cu ei cu frumosul şi cu vorba bună şi prietenoasă, că-i mai bine să ai prieteni prin munţi, nu numai la oraş, căci se întâmplă să fie mai buni cei din munţi… Dar sunt unii excursionişti despre care veţi spune şi dumneavostră ca mine că nu sunt întregi la minte, care trecând pe drumuri însemnate cu culori le murdăresc cu noroi, cu pământ sau bălegar, ori când întâlnesc stâlpi – călăuze care poartă o tablă de scândură pe care scrie „Spre Peştera” sau „Spre Sinaia”, ei găsesc cu cale să le rupă jos şi să le arunce de parcă nu mai încape lumea de ele. Alţii se luptă de scot din pământ fiece stâlp, gros sau subţire, îl duc în spinare o bucată de vreme până ce se ostenesc şi apoi îl aruncă şi mai apoi fac haz de un lucru aşa zăpăcit şi prostesc!…
E bine să plecaţi de la început liniştiţi şi potoliţi, să nu gonească unii mai repede că vă puteţi despărţi unul de altul şi vă puteţi rătăci! Fiind apoi prea departe unul de altul, la urcuş, cel dinainte poate dărâma vreo piatră pe nebăgate de seamă şi poatelovi pe cei din urmă… Trecând pe lângă ierburi uscate sau printre copaci, nu le daţi foc sau, într-adevăr, de aveţinevoie să faceţi foc, să-l stingeţi bine la plecare şi să-l acoperiţi cu pământ ca să nu cumva să se aprindă pădurea…
Dacă, pe neaşteptate, se întâmplă să se schimbe în rău vremea, e mai bine să faceţi cale întoarsă, chiar dacă nu mai plouă şi-i numai negură (ceaţă groasă), căci puteţi pierde drumul şi vă puteţi trezi prin locuri prăpăstioase, unde să vedeţi moartea cu ochii! Dar, pentru orice întâmplare, cel mai cuminte lucru este să vă luaţi o călăuză, căci, altfel, necunoscători fiind, sau cunoscând drumul numai pe jumătate, nu vă puteţi bucura în tihnă de excursie.
Mai sunt unii care nu pornesc la drum fără băuturi spirtoase şi aceasta este cea mai mare greşeală!…
Acum, dacă se întâmplă că găseşti apă, e mai bine cum ai băut un pahar s-o şi porneşti la drum, altfel te moleşeşti şi te faci greoi!… Dacă vreţi să simţiţi viaţa din plin, luaţi drumul munţilor! Pe aici toate tot mai frumoase îţi par şi dragostea-i mai dulce”.
Daniel DIEACONU
