Aurel Dumitrașcu, născut în satul Sabasa, din comuna Borca, a fost un poet de prim rang al generației ’80. Boala cu care a trăit o tinerețe întreagă, fără să știe despre ce este vorba, l-a făcut curajos în a emite reflexii și replici dintre cele mai crude. El simțea că timpul îi este măsurat, de aici graba de a citi cât mai mult – cine mai citea ca el, la anii lui, pe John Arbuthnot, Bartes, Roger Pillandin, revista „Qiunzaine Litteraire”, de a traduce din franceză, de a asculta muzică, de a impune bunul gust acolo unde non-valoarea avea rădăcini foarte adânci.
Iminența sfârșitului și absurditatea dictaturii lui Ceaușescu au făcut din el un disident. Știa că nu mai are ce pierde. Din păcate, anul 1990 a fost unul al marilor dezamăgiri sociale. El se manifesta pătimaș în publicistică, cu o luciditate și o onestitate care a lezat pe mulți.
Pe masa de lucru au rămas cărțile care urmau să fie citite sau traduse, mașina de scris, fotografii cu prietenii apropiați, plicurile pentru corespondență (era un mare epistolier), creioanele, pătrățelele de hârtie albastră pe care-și făcea însemnări, cărțile apărute antum, dar și postum. Aurel Dumitrașcu a scris în cei 35 de ani cât a trăit, cât alții într-o viață. În aceeași cameră, se află bustul din bronz al poetului, iar pe peretele exterior este fixată o placă de marmură cu numele său.
Casa memorială nu are un program de vizitare, oaspeții pot veni oricând, fiind întâmpinați de fratele poetului, ing. Ionel Dumitrașcu. Anual, pe 21 noiembrie, ziua de naștere a poetului, organizăm la Liceul Borca întâlniri cu scriitori și prieteni pentru a-l evoca, iar anul acesta momentul a fost unul deosebit şi îl vom prezenta într-un număr următor.
Iolanda LUPESCU, bibliotecar
