Cu ani în urmă, venind de la Băile Felix spre Turda, am parcurs aproape întreaga vale a Arieșului, de la izvoare până la vărsarea acestuia în râul Mureș (circa 164 km). Spectaculozitatea acestei văi mi-a rămas plăcut întipărită în minte. Mi-am zis că nu se poate ca printre atâtea zone montane vizitate să nu includ și splendida vale a Arieșului.
Marea majoritate a țintelor turistice o constituie peșterile și cheile aflate în formațiuni carstice, una mai spectaculoasă ca alta.
Fiind o zi de vară mi-am permis să abordez două zone deosebite pe care grupurile le străbat în două zile. Gazda m-a atenționat că nu crede că voi reuși dar iuțeala de picior mi-a dat multă încredere și putere în forțele proprii.
Am ales drumul prin satul Cobles, din spatele primăriei și, după 8km se ajunge într-o parcare, de unde se pleacă în mai multe direcții, pe jos.
Evident că, până acolo am mai oprit pentru a admira casele răsfirate prin… afiniș. Nu e nici o glumă, întâi apare afinișul și apoi casele pe dealurile golașe, răzlețe, cu drumuri pietruite de acces, cu mașini și stive de scânduri (gatere) pe la porți.
Conversația s-a legat rapid și-am hotărât să mergem împreună. Am urcat pe versantul din dreapta și după aproape două ore am ajuns la ”belvedere”, de unde se coboară, pe partea vestică, spre Bihor.
Imediat a apărut cabana Cetățile Ponorului din bazinul Padișului. Până aici se poate ajunge cu mașina, pornind dinspre orașul Nucet. Au apărut și grupuri de turiști montani de… toate națiile care poposeau în chempingul de la Glăvoi (cel mai mare din Apuseni).
Imediat a început marea aventură de la Cetățile Ponorului. Nu exagerez când spun aventură, dar cele trăite și văzute fac parte din adevăratele minuni ale carsticului zonei.
După ce-am terminat circuitul pereților amețitori, am coborăt printr-o zonă cu lanțuri și stânci umede, unde,o parte din colegi și-au zdrențuit fundul și îmbrăcămintea, ajungând apoi la intrarea în subteran(la baza stâncilor circulare se coboară în subteran)…. cine mai poate!!! Intrarea este considerată cel mai mare portal al peșterilor din România.
Dacă eram singur, nu mă aventuram. Am pregătit lanternele, puloverele și-am început coborâre a(nu este electrificată). După 60-70m am ajuns la râul subteran care vine dintr-o altă peșteră, necunoscută turiștilor, ci doar de speologi și care… formează izvoarele Crișului Negru.
Ne-am întâlnit cu râul rece, rapid, zgomotos, care venea din dreapta și se afunda tot în munte pe traseul numai de el știut… Acest traseu pe care-l străbăteam are o lungime de peste un km, se sare din piatră în piatră pe colțuri rotunjite, ușor alunecabile. După ce s-au udat bine, o parte dintre noi s-au descălțat pentru a merge mai departe. Se sare, se cațără se coboară, se trece prin mici tuneluri… trebuie mult curaj și o bună condiție fizică (sunt avertismente la intrare).
Când ne pierdusem curajul și forța de a continua am zărit o gaură, deasupra noastră, spre cerul albastru. Dar era drept în sus, iar râul venea de undeva din dreapta.
Am ocolit, din nou, balcoanele și-am reluat traseul spre Cheile Galbenei (era deja ora 13).
La primul popas am fost abordat de trei tizi, veterani (67, 69 și 70 de ani) care au ieșit doar să se plimbe de la campingul Glăvoi. Le-am spus cum se merge pe sub munte, răspunzându-mi că-l lasă pentru nepoți. Mi-au cerut ca peste 20 de ani să ne revedem tot pe aceste meleaguri (erau din Oradea).
Glume, zâmbete și urări de bine… dar eu aveam drum lung. După o oră de urcat se ajunge pe o culme cu un alt traseu spre ”Focul viu”, din vârful Cuculeul de Fier. N-aveam de gând să ajung până acolo fiindcă el este stins, în ultima perioadă, așa că mi-am continuat traseul spre chei.
M-am întâlnit cu alte grupuri, căpătând noi informații despre chei, care erau destul de contrariate(unii spuneau că e mult mai ușor să cobori pe vârfuri de unde se văd cheile în toată splendoarea lor). Nici vorbă, am hotărât să merg doar pe firul apei.
Pentru acest lucru trebuie neapărat să nu ai rău de înălțime și o condiție fizică adecvată.
De aici începe adevărata aventură. Cățărări pe șprăngi, lanțuri, pante amețitoare, cu imagini spectaculoase, pe ambii versanți. Râul face o gălăgie infernală, aici este, aici dispare. Se trece și printr-un tunel, făcut de mama natură, se ajunge și la cascada “Evantai”, ce formează un mic lac la bază.
Am observat că sunt mai multe rânduri de lanțuri și scoabe, ca atunci când apa crește, să te poți cățăra. De fapt, iarna, primăvara accesul este interzis. M-am mai întâlnit cu turiști ce veneau din sens invers și m-am mai îmbărbătat….
Ultima porțiune, pe care sigur ați vazut-o pe la televizor, se parcurge ca… la circ. Mergi pe un lanț și te ții de o șprangă pe o distanță de circa 20 m deasupra apei. Apa nu este adâncă, cred că până la genunchi, dar se scurge numai pe colțuri de stâncă.
La ieșirea din chei m-a așteptat un drum de macadam, în urcare, lung de 6 km până la mașină (de parcă nu-mi era de ajuns).
Dacă mă credeți, n-am simțit oboseala. Tot timpul mă gândeam la ceea ce-am văzut în traseu (mă mai răcoream cu câte un bob de mură, de pe șanț).
Înainte de înserare am ajuns la restaurant. Altfel a mers mâncarea și… desertul!
Nu evitați, aveți ce vedea și… povesti!
Mihai PANŢIRU
